Experimentul nord-corean continuă

Se spune că, în urmă cu ceva timp, pentru a obţine un tub de pastă de dinţi plin, nord-coreenii trebuiau să se prezinte la magazin cu tubul anterior gol, ca să facă dovada că l-au consumat. Dar asta era în vremurile bune, cînd se mai găsea pastă de dinţi. Nu ştiu cît de adevărată o fi povestea asta, dar sînt toate şansele să fie chiar aşa. Din ţara aceea răzbat rareori informaţii. Unii dintre noi cred că îşi pot imagina cam ce se întîmplă acolo, avînd în vedere experienţa prin care noi înşine am trecut pe vremea lui Ceauşescu. E de ajuns să priveşti Casa Poporului. De fapt, unele lucruri pe care le aflăm, mai degrabă întîmplător, despre Coreea de Nord, sugerează că noi n-am trăit în România nici pe departe aşa ceva. Ne amintim că eram duplicitari, că una vorbeam acasă şi alta în public. Credem că şi coreenii ar fi duplicitari, că există o adevărată tradiţie a duplicităţii asiatice. Ei bine, citind în Adevărul povestea unei tinere care a reuşit să scape din Coreea de Nord, rezultă că acolo nu prea poate fi vorba nici măcar de duplicitate. 

Pentru populaţie, conducătorul ţării este Dumnezeu, aşa au fost cu toţii învăţaţi la şcoală. Probabil că foarte puţini înţeleg ce li se întîmplă cu adevărat. Unii poate că pricep parţial. Cei care au mai apucat şi alte vremuri nu mai pot nici măcar să-şi amintească de ele. Fuga tinerei în Coreea de Sud, prin China, s-a datorat constatării concrete, a părinţilor ei, că nu mai aveau cum să trăiască în Coreea de Nord. Era o chestiune de supravieţuire, nu de disidenţă. După cum povesteşte fata, nu se punea problema să gîndeşti împotriva regimului: „În tot acest timp încă aveam creierul spălat şi credeam că Kim Jong-il îmi poate citi gîndurile chiar şi atît de departe. Chiar dacă scăpasem, nu îmi permiteam să gîndesc nimic rău despre regim.“ Ce-i drept, spălaţi pe creier, de bună voie, dacă se poate spune aşa, există destui şi în lumea liberă (a se vedea baschetbalistul Dennis Rodman, care se crede mare prieten al lui Kim Jong-un).  

Din povestea tinerei nord-coreene aflăm că în Coreea de Sud există „centre de educare“ pentru refugiaţi. Locuri în care norocoşii evadaţi învaţă cum e lumea cea adevărată, adică ce e dincolo de regimul instaurat de preşedintele „etern“ Kim Ir Sen şi continuat de urmaşii săi Kim Jong-il şi Kim Jong-un cel recent „reales“. Fără trecerea printr-un asemenea centru, probabil că viaţa într-o ţară liberă pentru un nord-coreean ar fi de neconceput. „Ne-a luat trei ani să ne recuperăm după spălarea pe creier la care fusesem supuşi în Coreea de Nord“, povesteşte fata. Ea spune şi că înainte nu-şi putea imagina viaţa „în afara regimului“. Iar utopia asta în care şi-a petrecut primii ani din viaţă nu era doar aşa, o universală mizerie frăţească. Uneori, se întîmplau diverse lucruri, ca, de pildă: „Mama unui coleg de clasă a avut parte de o execuţie publică, la care a trebuit să asist.“

Ce continuă să fie de-a dreptul fascinant în cazul coreenilor este că acelaşi popor, pus sub regimuri diferite, a ajuns la rezultate diametral opuse. Coreea de Sud, cea salvată de americani (din nou – americanii cei huliţi) în urma războiului din anii ’50, a devenit una dintre puterile economice de primă mărime din lume, în vreme ce Coreea de Nord, apărată de URSS şi China comunistă, a ajuns statul cel mai închis şi mai totalitar de pe glob, fără termen de comparaţie. A existat o ruptură şi între cele două Germanii, dar diferenţele n-au ajuns nici pe departe la acelaşi nivel (şi cu toate astea, şi după 24 de ani de la reunificare, deosebirile se văd). Chiar dacă, printr-o minune, regimul de la Phenian ar dispărea peste noapte şi, odată cu el, şi obstacolele politice din calea unirii celor două state, acest pas ar fi oricum de-a dreptul imposibil, din motive economice şi sociale. Ar fi nevoie de „centre de educare“ pentru întreaga populaţie nord-coreeană şi probabil că şi pentru cei din Sud care ar dori să trăiască printre semenii lor din Nord. Ar fi ca şi cum ai dărîma gardurile interioare ale unei grădini zoologice şi te-ai aştepta ca leii să convieţuiască apoi cu gazelele, cu maimuţele şi cu elefanţii.   

Sînt convins că există locuri unde se fac asemenea scenarii de reunificare, dar astea sînt deocamdată poveşti. În schimb, în mod straniu, realitatea de necontestat continuă să fie experimentul uman nord-coreean. De peste 65 de ani, ţara continuă să existe sub forma unei grozăvii utopice, un imens lagăr de concentrare sub forma unui stat, în care oamenii se închină, la propriu, comandantului şi statuilor acestuia. Şi sîntem cu exact 30 de ani după 1984, momentul imaginat de Orwell pentru o asemenea drăcovenie. Oamenii aceia trăiesc pe aceeaşi planetă cu noi, dar e ca şi cum ar fi în altă lume. Şi dacă noi abia ştim cîte ceva despre ei, se pare că ei nu ştiu nici măcar atît despre noi, ceilalţi, care nu ne închinăm dinastiei Kim.