"Nu stăm rău în raport cu alte ţări europene" - interviu cu Graţiela VĂDUVA

Din cînd în cînd, apar ştiri despre violenţa în şcoli ori despre infracţiuni care îi afectează pe minori. Se dezbat cîteva zile „cazurile“ cu pricina, se exprimă opinii... şi cam atît. Există însă oameni care, zi de zi, se ocupă de prevenirea criminalităţii şi pornesc „de la bază“, de la educaţia copiilor. Graţiela Văduva este dr. în sociologie, comisar-şef la Poliţia Capitalei, şefa Serviciului de Analiză şi Prevenire a Criminalităţii. A coordonat un manual de educaţie juridică pentru elevi – Unde-i lege, nu-i tocmeală – care a fost premiat de Radio România Cultural în 2014.

De ce educaţie juridică pentru elevi?

Lucrez în prevenire de 17 ani. Ne-am dat seama, de-a lungul anilor, că minorii sînt puţin informaţi – nu ştiu că răspund în faţa legii, nu ştiu că unele fapte sînt infracţiuni (eventual le consideră simple jocuri). De multe ori, ajung în situaţii nefericite din cauza neştiinţei. În şcoală nu există lecţii de educaţie juridică. Nici părinţii nu sînt, de multe ori, informaţi. Aşa că ne-am decis să preluăm noi această responsabilitate. În urmă cu patru ani, am hotărît să creăm un Cod Penal pe înţelesul copiilor, scris pentru ei şi împreună cu ei. Au fost copii din grupul-ţintă – de 13 ani, din clasa a VII-a – care au citit Codul Penal împreună cu noi. De fapt, noi l-am citit, iar ei l-au „tradus“ în limbajul lor. Apoi a venit rîndul psihologilor, care au adaptat limbajul şi ilustraţia, astfel încît copiii să înţeleagă, dar să nu fie denaturat sensul.

Şi la manualul Unde-i lege, nu-i tocmeală cum aţi ajuns?

Au fost două etape. Prima a avut loc în 2010. La 1 februarie în acest an s-a schimbat Codul Penal, aşa încît a trebuit să adaptăm şi noi manualul. Iar între timp au venit lîngă noi oameni care au vrut să dezvolte proiectul. Deocamdată, nu sînt ore de educaţie juridică în şcoli, nici măcar ca materie opţională, astfel încît noi am putut intra doar la orele de dirigenţie. Dar Prea Sfinţitul Ciprian, Episcop de Buzău şi Vrancea, ne-a invitat să intrăm şi la orele de religie, astfel încît să facem legătura între morală şi educaţia civică. Pe de altă parte, ni s-au alăturat jurişti, avocaţi, procurori. Proiectul a fost preluat şi dezvoltat şi de Asociaţia „Viaţa fără violenţă“, şi mă bucur că ideea a fost dezvoltată de societatea civilă. Noi trebuie să fim şi pedagogi – să ştim să vorbim cu copiii –, să avem cunoştinţe din zona juridică. Mulţi dintre noi sîntem sociologi şi psihologi. Am făcut sondaje de opinie şi am constatat că, înainte de orele noastre de educaţie juridică, 27-30% dintre copii aveau cunoştinţe despre legislaţie. După ore, am ajuns la peste 90%. E important că elevii au conştientizat responsabilitatea lor faţă de lege. Dar îi învăţăm nu doar legislaţie, ci îi învăţăm şi cum să comunice cu ceilalţi, pentru a-i face să înţeleagă că prin comunicare poţi rezolva lucrurile mai uşor şi mai bine decît prin violenţă.

Ce anume conţine manualul?

O parte din Codul Penal, partea generală, prin care îi învăţăm pe copii, în primul rînd, care e vîrsta răspunderii penale, şi anume 14 ani (nici mulţi dintre adulţi nu ştiu asta). Îi învăţăm şi care sînt sancţiunile prevăzute de lege pentru minori, cea dintîi nemaifiind – cum era în vechiul Cod Penal – mustrarea, ci un stadiu de formare civică. Asta presupune că, pentru o perioadă de timp, copiii care săvîrşesc o faptă penală trebuie învăţaţi ce au greşit şi cum să nu mai greşească în viitor. Îi învăţăm apoi care sînt principalele fapte penale. Pentru cei mici, facem desene animate în Power Point, cu pilde din literatura română şi universală. Manualul prezintă şi cîteva legi: Legea împotriva violenţei în familie, Legea pentru protecţia drepturilor copilului, Legea antidrog, Legea privind traficul de persoane. Dar include şi prezentarea legii 544, privind accesul la informaţiile de interes public, şi legea 677, care se referă la protecţia datelor personale. La final, am adăugat părţi ale legislaţiei cu privire la minori din alte state europene. Am simţit nevoia să le explicăm care e diferenţa dintre rolul poliţistului, al procurorului şi al judecătorului. În programa şcolară există o singură oră de educaţie juridică, la clasa a VIII-a (în care se predau generalităţi despre dreptul penal şi dreptul civil). Noi am depus, de doi ani, o solicitare la Ministerul Educaţiei ca educaţia juridică să devină o materie opţională. Dar nu am primit nici un răspuns.

Dacă ne uităm la ştiri – unde apar multe cazuri de violenţă în şcoli sau de infracţiuni legate de minori – putem avea senzaţia că stăm prost la acest capitol. Cum stăm, de fapt?

Aş fi tentată să spun că nici rău, nici bine. Practic, faptele constatate cu autori minori sînt foarte puţine şi tendinţa e descendentă. Dacă luăm cazurile de violenţă în şcoli, am putea spune că există o uşoară creştere. Este vorba în special de loviri şi furturi (mai ales furturi de telefoane mobile, pentru că sînt scumpe şi tentante). Trebuie să-i învăţăm pe copii să nu devină hoţi, dar nici să nu devină victime.

Se vorbeşte mult despre prevenire, dar mulţi oameni au senzaţia că, totuşi, e o fatalitate: cine-i hoţ, hoţ rămîne. E adevărat?

Din păcate, prevenirea nu are încă suficiente instrumente de analiză pentru a afla cîte vieţi au fost salvate prin prevenire. În acest moment se fac demersuri la Bruxelles, pentru că nici la nivel european nu există instrumente pentru a măsura eficienţa prevenirii. Structura de prevenire din poliţia noastră are 20 de ani. La Bucureşti, există cîte un ofiţer de prevenire în fiecare sector – adică are cam 100-120 de şcoli în care trebuie să intre şi, pe lîngă asta, trebuie să prevină diverse tipuri de infracţionalitate. Mergem în diverse zone şi stăm de vorbă cu asociaţii de locatari, cu responsabilii de la case de schimb şi încercăm să-i învăţăm pe oameni cum să prevină anumite infracţiuni. Pe ansamblu, anul trecut am reuşit să avem aproximativ 1600 de activităţi şi 40.000 de beneficiari elevi.

Adulţii sînt cooperanţi, sînt interesaţi de aceste activităţi?

Am încercat să convingem, să ne facem vizibili. Dacă sîntem într-un loc înseamnă că acolo e nevoie de noi – pentru că în acea şcoală au apărut probleme ori pentru că e o zonă cu risc criminogen. Aceste zone se schimbă tot timpul. În centru sînt mai multe infracţiuni economice şi mai multe furturi decît la periferie.

Care este reacţia copiilor faţă de cunoştinţele juridice?

Sînt curioşi, sînt interesaţi, discută şi cu părinţii despre ele, dar nu acceptă să li se spună „nu“, „nu faceţi“, „nu e voie“. Vor să ştie ce să facă, nu ce să nu facă. Aşa încît le spunem să sune la 112, dacă sînt în pericol, să aibă curajul să le spună profesorilor ce probleme au, să discute totul cu părinţii. Profesorilor le spunem să respecte regulamentul şcolar, dacă nu vor să fie umiliţi. Iar părinţilor am vrea să le lansăm o chemare, din septembrie: să-şi ia o pauză mare şi să vină la şcoală, să vadă ce fac copiii lor acolo. Căci nu prea vin. Dar încercăm să lansăm o mare campanie de chemare a părinţilor la şcoală. În Bucureşti, în 2011, am creat o strategie locală de prevenire a infracţionalităţii. (România nu are aşa ceva la nivel naţional; 17 ţări din UE au). Toate instituţiile din Bucureşti, toţi primarii au semnat strategia de prevenire. S-au făcut paşi mari, avem un site dedicat adolescenţilor – gandirefresh.ro. E singura strategie născută din dorinţa de a face ceva şi care n-a fost bugetată. Cu sprijinul psihologilor şi al medicilor, am reuşit să intrăm simultan în 102 şcoli. În liceele în care s-au comis mai multe infracţiuni, creăm cluburi de activităţi sportive, societatea civilă ne sprijină. Pentru adulţi, avem un program de prevenire a furturilor din locuinţe – îi învăţăm pe oameni, de pildă, să ţină uşile încuiate (căci foarte mulţi le ţin descuiate). Avem şi un proiect de siguranţă stradală – vine vara, smulgerile vor fi mai dese, am vrea să le prevenim într-un fel oarecare. Avem şi un proiect pe zona privind înşelăciunile la telefon: e vorba de cei care sună, în special la persoane în vîrstă, pretinzînd că cineva apropiat a suferit un accident şi solicitîndu-le să trimită bani. Asemenea înşelăciuni au loc zilnic. Cea mai mare sumă dată în acest sistem, din cîte cunosc, a fost de 9000 de euro. M-aş adresa nu atît persoanelor vîrstnice, cît celor mai tineri, care ar trebui să aibă grijă ca părinţii lor să nu cadă în asemenea capcane. Majoritatea victimelor acestui tip de înşelăciuni sînt persoane vîrstnice, care au trăit în alte vremuri, nu mai au capacitatea de a asimila informaţia de tip nou.

Cum stăm, în materie de prevenire, în raport cu alte ţări europene?

Marea Britanie are o structură de prevenire dinainte să mă nasc eu, şi tot de atunci datează şi strategia de prevenire. Încercăm să realizăm o colaborare cu Marea Britanie. Deocamdată, avem un acord cu un ONG de acolo, cu ajutorul căruia învăţăm limbajul gestual: vom merge în şcolile unde copiii au deficienţe şi vom comunica prin limbajul semnelor. Am fost de curînd în Elveţia la un schimb de experienţă. Ofiţerii de acolo au două milioane de franci elveţieni pe an pentru activităţile de prevenire, lucrează cu organizaţii calificate şi dau bani în deplină transparenţă, în urma unor licitaţii publice. Dar nu au materiale precum cele realizate de noi, aşa că le-am tradus în germană şi franceză şi le-am oferit şi lor. Colegii din Germania ne povestesc că au multe proiecte în direcţia consumului de droguri şi de alcool în şcoli (pentru că, la ei, e o problemă). Noi avem doar cazuri izolate de acest tip. Încă nu e un fenomen consumul de alcool şi de droguri în şcoli. Nu avem nici atacuri armate, cum se întîmplă în SUA. Nu stăm rău în raport cu alte ţări europene. Şi nu am văzut în nici o ţară europeană un Cod Penal pe înţelesul copiilor, aşa cum am editat noi.

Care sînt cele mai mari dificultăţi ale serviciului de prevenire, ce ar trebui făcut pentru ca lucrurile să meargă mai bine?

Să fie pusă în aplicare strategia aşa cum a fost gîndită. Există şi o hotărîre a Consiliului General al Capitalei care spune că primăriile trebuie să aloce, anual, un buget acestei activităţi. Dar acest lucru nu se întîmplă. Aşa încît nu putem asigura o continuitate, fără buget. În Germania, activitatea de prevenire se autofinanţează: broşurile şi alte materiale se vînd. Şi noi am putea să ne autofinanţăm, dar nu există o legislaţie care să ne permită asta. 

Fragmente dintr-un interviu care poate fi urmărit integral pe live.adevarul.ro.