Religie şi democraţie
De la Tunis, lucrurile se vedeau puţin altfel. E ca în acele hărţi australiene pe care le-am văzut odată, unde totul e trecut cu grijă, dar sus, în capul hărţii, e Polul Sud; după două minute de privit, ameţeşti...
Sărbătoreau noua Constituţie, pe care au discutat-o, punct cu punct, la televizor şi în dezbateri ale societăţii civile. Îi interesa, evident, relaţia dintre religie şi democraţie. Sărbătoreau o Constituţie a speranţei şi a dialogului, nu a triumfului uneia dintre părţi – a repetat profesorul Mohamed Haddad, unul dintre artizanii răbdători ai acestei Constituţii. Nici nu avea cum să fie altfel, căci secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc, nu-i aşa? Iar în lumea islamică acest lucru este o premisă, nu o concluzie.
Am privit din această perspectivă religiozitatea din ţara noastră. Cum stăm în această privinţă? Într-un fel, nu foarte diferit... Într-un raport al Gallup International din 2012, se constată că, între 2005 şi 2012, religiozitatea a scăzut cu 9%, iar ateismul a crescut cu 2%. Proces lent, dar constant de secularizare? Nu tocmai... România, de pildă, se află pe locul 6 în lume din punctul de vedere al religiozităţii declarate (89%), iar dacă luăm în considerare datele ultimului recensămînt (96%), ea depăşeşte în religiozitate ţări precum Irakul şi se află mult peste Tunisia (75%). Invers, dacă luăm în calcul ateismul declarat, cu 0,1%, România se află aproape pe picior de egalitate cu lumea islamică. Europa estică, în general, nu a ieşit din comunism mai atee, ci are o religiozitate cu 15% peste media europeană.
Lucrurile se nuanţează însă dacă mergem mai în detaliu: 96% dintre români se declară credincioşi la ultimul recensămînt, dintre care 86% sînt ortodocşi; pentru 80%, religia este importantă şi foarte importantă în viaţa lor personală, dar doar pentru 36% ea este foarte importantă; între 20% şi 30% – 16% în Bucureşti – merg regulat la biserică (măcar o dată pe săptămînă), ortodocşii mai puţin decît celelalte confesiuni; pe de altă parte, 61% dintre români (70% în mediul rural, 55% în mediul urban) declară că rugăciunea face parte din viaţa lor cotidiană; faimoasa încredere în biserică este în scădere (65% în prezent), iar încrederea în preoţi se află pe undeva la 40%; dacă, practic, toţi cred în Dumnezeu, 76% cred în paradis, 61% în infern, 54% în diavol şi 41%... în deochi şi descîntece; de asemenea, 1 român din 2 are obiceiul de a-şi binecuvînta obiectele de uz îndelungat, astfel încît 55% au apreciat faptul că Patriarhia a aprobat binecuvîntarea maşinilor. Sfîntă credinţă ortodoxă? Greu de spus, dar sigur avem de-a face cu o religiozitate puternică. Astfel, nu este de mirare susţinerea adusă învăţămîntului religios, pe care Constituţia (articolul 30) îl declară ca „garantat“: 86% dintre români sînt de acord cu acesta, 50% susţinînd chiar obligativitatea lui. Pe de altă parte, într-un stat laic precum România (articolul 29.5 din Constituţie), aproximativ 60% dintre români consideră că un bun politician trebuie să fie şi un bun creştin. Una peste alta, România este pe departe cea mai religioasă republică din Europa.
Faptul este explicabil, pe de o parte, prin acel „creştinism cosmic“ despre care vorbea Mircea Eliade, o religiozitate ţărănească pentru care domniile trec, Dumnezeu rămîne. Pe de altă parte, reacţia la comunism joacă fără îndoială un rol important. Dar mai este ceva particular în cazul României. Vă mai aduceţi aminte de acel faimos „Domnule preşedinte, credeţi în Dumnezeu?“. Marketing electoral eficient din partea domnului Emil Constantinescu, dar care a statuat o dublă ecuaţie mentală riscantă: credincios = anticomunist = democrat; şi laic = ateu. Religiozitatea devine astfel garanta democraţiei, iar laicitatea publică şi consecventă a statului este suspectă de blasfemie şi/sau cripto-comunism. Pe acest fond, despărţirea modernă a statului de Biserică rămîne doar de jure; în practică, între cele două puteri se păstrează (şi se dezvoltă), de facto, relaţii de reciprocitate, de dar şi contradar, dincolo de guverne, partide sau ideologii declarate.
Privită dinspre lumea musulmană, această situaţie sugerează necesitatea unei regîndiri a înseşi relaţiei dintre democraţie şi religie, stat şi Biserică. Pe de o parte, trebuie să acceptăm că democraţia nu este, ci se face, nu este o „stare de fapt“ la care a ajuns – sau tinde să ajungă – o societate, o dată pentru totdeauna, ci un „plebiscit de fiecare zi“, precum naţiunea despre care vorbea Ernest Renan. De asemenea, starea societăţilor în secolul XXI sugerează, în termeni de realpolitik şi în contradicţie cu ateismul militant, că modelul laicităţii jacobine trebuie temperat, iar democraţia trebuie să îşi adapteze plebiscitul său de fiecare zi la religiozitatea inconturnabilă şi ireductibilă a societăţilor. Pe de altă parte, Biserica trebuie să-şi adapteze, la rîndul său, discursul şi viziunea la nevoia de democraţie a societăţilor şi la mondializarea valorilor şi a modelelor. Asta înseamnă, în primul rînd, o nouă formă de religiozitate, coerentă în interior, desigur, dar deschisă în exterior – adică un nou ecumenism, fără de care atît societatea, cît şi religia vor avea de pierdut. În plus, în cazul României, Biserica ar trebui să-şi educe mai bine slujitorii: o încredere în preoţi scăzută – şi în scădere – într-una dintre cele mai religioase societăţi din lume ar trebui să o pună pe gînduri, în loc să excomunice sondajele ca instrumente ale diavolului şi ale necredincioşilor.
În timp ce ascultam dialogul civic al tunisienilor islamic-democraţi, un prieten mi-a arătat pe smartphone-ul său ultima noutate din ţară: patapievici-la-cluj-mintea-creştină-este-cel-mai-puternic-dispozitiv-inventat-de-o-civilizaţie. Suna atît de trist şi de parohial...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.
