De 10 ani în NATO – de 15 ani spre Vest

S-au împlinit zece ani de la aderarea României la NATO, prilej de noi înţepături între protagoniştii marelui caft politic autohton. Acesta-i obiceiul pămîntului. Iar dacă tot s-au luat pe tema celui care are mai multe merite în aderarea României la NATO, atunci poate ar fi mai bine să privim puţin peste umăr, către trecutul deloc îndepărtat. Vom avea ce învăţa.

Astăzi, lucrurile ne apar simple: apartenenţa noastră la NATO şi la Uniunea Europeană pare un dat. Un dat de cînd lumea şi pămîntul – ca şi dreptul nostru de a ne mişca liber în Europa. E atît de firesc să călătoreşti doar cu cartea de identitate în buzunar! Cine să-şi mai aducă aminte că, în 2001, românii încă erau obligaţi să stea la cozi umilitoare şi să depindă de toanele unui funcţionar plictisit de pe la cine ştie ce ambasadă, pentru a putea obţine o viză de călătorie în Vestul Europei.

Şi totuşi, aderarea la NATO şi în Uniunea Europeană – „integrarea euroatlantică“, aşa cum i se spunea în epocă, fiindcă NATO şi UE ne păreau cam totuna, doar erau „Vestul“ – nu a fost chiar un marş triumfal. Şi nu a venit firesc, precum tramvaiul în staţie. Ba, la un moment dat, nu era deloc clar unde aveam să ajungem, în cele din urmă.

Dacă a existat cu adevărat un moment decisiv, un punct de cotitură dincolo de care lucrurile nu mai puteau fi întoarse, un gest prin care România a dovedit că merge într-adevăr cu „Vestul“, asta s-a întîmplat în primăvara lui 1999. România – România preşedintelui Constantinescu şi a ministrului de Externe Andrei Pleşu – s-a situat de partea NATO în intervenţia din Kosovo. O intervenţie menită să oprească operaţiuni militare ale armatei iugoslave asupra kosovarilor.

Multe se pot spune acum, după 15 ani, despre acea acţiune în forţă a Occidentului. A fost, oricum, ultima desfăşurare militară în fosta Iugoslavie. Între timp, Slobodan Miloşevici a fost răsturnat de la putere, Serbia a apucat-o pe drumul către Uniunea Europeană (de fapt, întreaga regiune a Balcanilor de Vest are o perspectivă de aderare), avem un Kosovo independent. România nu doar că a fost, declarativ, de partea NATO, dar a refuzat să acorde Rusiei spaţiu aerian, zădărnicindu-i astfel implicarea în conflict.

Ei bine, situarea de partea NATO nu a fost nici pe departe o opţiune uşor de luat. De fapt, a fost o decizie cu totul şi cu totul impopulară, care a generat o adevărată isterie politică şi mediatică. Lideri de opinie extrem de zgomotoşi l-au făcut atunci praf pe preşedintele Emil Constantinescu. La fel şi opoziţia de atunci, dominată de PSD.

„Ne trebuie un Miloşevici!“ decreta, solemn, un vajnic reprezentant al PSD, de la tribuna Parlamentului. Popularitatea lui Emil Constantinescu – atîta cîtă era în acel moment – s-a făcut praf după acea decizie. O decizie care avea să schimbe, totuşi, fundamental destinul României. De fapt, întreg anul 1999 a fost unul ciudat, unul în care lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată. Începuse prost, extrem de prost. În ianuarie, minerii lui Miron Cozma erau gata-gata să invadeze Bucureştiul. Forţe ale Ministerului de Interne, nicidecum loiale Guvernului, fugiseră din calea minerilor. Liderul PRM Corneliu Vadim Tudor deja se vedea purtat spre putere, direct la Palatul Cotroceni, de braţele vînjoase ale ortacilor – o declara public fără reţineri, iar PSD nu părea a avea nimic împotrivă.

Cum de s-a încheiat totul deodată – după o consultare la Cotroceni cu liderii partidelor şi după celebrele negocieri secrete de la Cozia, dintre premierul Radu Vasile şi Miron Cozma – rămîne o temă pentru istorici. Poate vom afla mai multe cînd se vor deschide arhivele.

Cert este că, la acel început de an, România se afla în pragul încetării de plăţi. De fapt, în pragul haosului economic, social şi politic. Pe acest fond a venit decizia din primăvara lui 1999.

Şi iată că, în toamnă, premierul britanic de atunci, Tony Blair, a venit în Parlamentul de la Bucureşti pentru a felicita România, ca urmare a ajutorului pe care îl oferise Alianţei Nord-Atlantice. Şi a promis că la summit-ul european din decembrie, România urma să fie invitată să deschidă negocierile de aderare la Uniunea Europeană. A fost o surpriză uriaşă, chiar şi pentru opoziţia de atunci, care venise la Parlament cu ţinte prinse în dreptul inimii –  semnul la modă, prin care se arăta solidaritatea cu sîrbii şi dispreţul faţă de occidentali.

Dar deschiderea negocierilor de aderare şi începutul unei creşteri a economiei ce avea să dureze un deceniu nu l-au împiedicat pe preşedintele Constantinescu să plătească cu funcţia, pînă la urmă. Venit la guvernare, din 2000, PSD a menţinut direcţia spre Vest – iarăşi, istoricii ne vor spune, într-o zi, cum de s-a întîmplat asta. Şi aşa s-a scris istoria. O istorie care, cine ştie, se putea scrie şi altfel, cu consecinţe pe care astăzi greu le putem estima.

Ce s-ar fi întîmplat, de exemplu, dacă minerii chiar ar fi invadat atunci Bucureştiul? Sau dacă, în primăvara lui 1999, Rusia lui Elţîn n-ar fi fost într-atît de slabă încît să se împiedice de un refuz al României de a-i acorda cer deschis. I s-ar fi întîmplat asta Rusiei lui Putin?

Istoria contrafactuală poate fi fascinantă. Dar avem cel puţin o certitudine: opţiunea clară pentru Occident în 1999 a fost fundamentală pentru parcursul României. Iar dacă astăzi, în cadrul NATO, ne simţim mai în siguranţă în faţa ameninţării ruse, este, în bună măsură, pentru că o decizie dificilă a fost luată într-o perioadă extrem de complicată. Şi a fost luată de oameni care chiar au crezut în valorile occidentale.

Azi, într-o lume a relativismului şi într-un context intern în care totul este speculat politic şi electoral, merită să ne amintim şi să învăţăm ceva din povestea marelui pas făcut de România către Vest.

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.