Manelism politic

M-a amuzat întotdeauna înverşunarea lumii bune împotriva manelelor. Este cazul perfect de „ţap ispăşitor“, de mecanism psihologic elementar prin care proiectăm în exterior o culpă ruşinoasă care ne roade prin interior, prin care facem, dintr-un acar Păun, depozitarul mizeriilor noastre pentru a ne putea simţi curaţi şi luminaţi. „Maneliştii“ devin, astfel, un soi de peştişori sanitari care ciugulesc murdăria de pe corpul balenei sociale: ei sînt nişte gunoieri împuţiţi, nu balena e murdară. A mers dintotdeauna, de ce nu ar merge şi acum?...

Nu sînt un fan al manelelor, staţi liniştiţi, dar pentru mine au fost totdeauna un soi de barometru al vremurilor societăţii, cam rudimentar, dar fără inhibiţii, spunînd lucrurilor pe nume, pe înţelesul tuturor. Al tuturor care au urechi de auzit. Haideţi să aruncăm, deci, o privire, din perspectiva prezentului, asupra principalelor teme şi obsesii maneliste şi să vedem ce ne spun ele, de fapt, despre societatea noastră.

Să începem cu duşmanii. Cum bine ne explică manelele, în ziua de astăzi te defineşti nu prin ceea ce eşti sau faci, ci prin duşmanii pe care îi ai. N-ai duşmani, eşti un neica nimeni, un loser. Căci ceea ce eşti şi ceea ce faci nu au decît un scop: să moară duşmanii de ciudă. Aţi văzut în ultima vreme vreun gest politic care să aibă altă noimă decît să moară Băsescu/Ponta/Antonescu, de ciudă? Păi?...

Ş’acum o dedicaţie pentru domn’ preşedinte, să trăiască!

Aşa sînt eu cu duşmanu’
ca merţanu’ cu loganu’. (Sorinel Puştiu)

Ş’încă una de la Adrian Minune şi Nicolae Guţă:

Ce mor duşmanii mei
că fac ce vreau cu ei
şi n-au valoarea mea
şi nici puterea mea.

I-auzi şi una pentru Ponta şi Antonescu, să ne trăiască:

Pumnii mei minte nu are, sparge tot ce-i stă în cale. (Florin Minune)

Dar pentru asta trebuie să fii barosan. În lumea politică civilizată se cheamă baron (mai mult sau mai puţin) local. Ca să-i mai rărească, Ponta s-a gîndit să schimbe administraţia teritorială a ţării şi să facă nişte regiuni, doar-doar or fi mai puţine decît judeţele şi s-or mînca baronii locali între ei, că nu mai are loc la guvernare de mulţi ce sînt. Dacă îi iese, cine-i barosanul ăl mai tare? Pînă atunci, să-l lăsăm pe Guţă să-i cînte la ureche aia cu „mama n-a făcut un fraier“. Poate chiar crede...

Dar toţi se visează barosani! Aşa că bieţii manelişti au făcut sute de variante pe tema asta, că deh, cine plăteşte lăutarii comandă muzica. I-auzi:  

Credeţi-mă pe cuvînt
Eu vă cumpăr, eu vă vînd
De o viaţă fac ce vreau
Banii jos şi fruntea sus
Ş’am ajuns unde-am ajuns. (Florin Salam)

Dacă n-aţi văzut unde-au ajuns, deschideţi televizorul.

Barosanii au şi copii, la care ţin ca la ochii din cap şi cărora le fac orice hatîr:

Doamne, dă-mi putere să le fac avere, Doamne, la copiii mei
Cît mai sînt în viaţă să-i feresc de rele, să le fac orice plăcere, că sînt ochii mei. (Florin Salam şi Mihaela Staicu)

În limbaj elevat, se cheamă beizadele. Principala lor distracţie e să calce oameni cu maşina, după care să dea cu tifla la Poliţie.

O altă temă veche a manelelor este şmecheria. Fără ea nu se poate: 

Eu sînt şmecher de o viaţă, nu de-o zi
Şi aşa o să rămîn pîn’oi muri. (Florin Minune)

În economia de piaţă românească, se cheamă băieţi isteţi. Ei nu sînt însă jmecheri de duzină, sînt „bărbaţi de calitate“:

Sînt bărbat de calitate, supercalitate,
24 de carate şi sînt talentat în toate. (Nicolae Guţă)

Toate personajele manelelor au, deci, „prestanţă“ şi „siguranţă“, au „valoare“ de „şmecherul cel mai tare“. Domne’, băieţii ăştia chiar fac monitorizare de presă! Dar au şi bun-simţ, căci tot ei atrag atenţia, aşa, din cînd în cînd, că totul „e nebunie fără măsură“. Ba chiar şi simţul umorului, ironizînd sui generis toată această „nebunie“ (deşi nimeni nu a băgat de seamă această latură satirică a manelelor):

Am o ţigancă desculţă
şi cea mai tare căruţă
şi moare ţigănia
că mi-am pus radar pe ea. (Nicolae Guţă)

Tocmai de aceea, au anticipat şi DNA-ul:

Atunci cînd tu te crezi rege,
vine garda să te lege. (Nicolae Guţă)

Colegul meu Adrian Schiop, cunoscător pe bune al manelelor, mi-a confirmat însă o impresie interesantă: şmecheria nu prea mai vinde, iar maneliştii au cam început să nu o mai cînte atît de des. Nu ştiu ce au văzut ei în societatea românească, dar eu cred în clarviziunea manelelor, aşa că sînt optimist...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.