Lamento
De multă vreme trăiesc discrepanţa tragi-comică dintre solicitările care vin asupra mea şi capacitatea mea de reacţie. Cu cîţiva ani în urmă, am vrut să-mi notez fiecare telefon, fiecare rugăminte, fiecare propunere, fiecare invitaţie care, adunate laolaltă, puteau alcătui, pentru fiecare zi, o agendă suprarealistă. Am încercat să fac această experienţă, dar am obosit şi m-am speriat: deveneam colecţionarul masochist al tuturor agresiunilor (mai mult sau mai puţin tandre) cu care mă confruntam fără încetare. Mi se cereau şi mi se cer: job-uri, recomandări pentru burse în străinătate, pile pentru apariţii editoriale, interviuri, participări la dezbateri publice, discursuri aniversare, apariţii la televiziune, asumarea sau sprijinirea unor proiecte educative, umanitare, ştiinţifice sau politice, sfaturi de lectură, vizite la expoziţii sau ateliere de plasticieni, mici conversaţii de „cîteva minute“, reacţii prompte la evenimentele zilei etc. Mi se dau la citit: sute şi sute de pagini de proză, versuri, eseistică, filozofie, schiţe de reformă a învăţămîntului, strategii de politică externă, planuri de „acţiuni“ culturale. Totul, construit pe două presupoziţii: 1) Mă pricep la orice. 2) Pot scoate pe gură, fără pregătire, fără efort, panglici multicolore de cuvinte. „Haideţi, domnu’ Pleşu, ce înseamnă pentru dumneavoastră cîteva cuvinte bine simţite?“ Domeniul nu contează. Dau, s-ar zice, impresia – şi încep să cred că e vina mea – unei versatilităţi profesionale, a unei omniscienţe zglobii, care nu aşteaptă decît să fie pusă în priză, pentru a se desfăşura torenţial. Am fost abordat pe teme de bucătărie, irigaţii, istorie veche, gramatică, jurisprudenţă, ocultism, modă şi cîte şi mai cîte. Îmi petrec ore întregi ca să refuz politicos. După care fac crize de furie sau de depresie.
O să ziceţi că vreau să mă pun în valoare, să mă dau mare. Sau că ar trebui să fiu flatat de o asemenea amplă, nediscriminatorie „recunoaştere“ publică. Dar eu nu mă laud. Mă plîng. Şi nu cred că am vreun merit în tipul acesta de evoluţie a lucrurilor, în afară, uneori, de incapacitatea refuzului tranşant, sau de inaptitudinea de a mă da, definitiv, la fund. În aparenţă, abundenţa şi diversitatea apelurilor dovedesc apreciere, simpatie, eventual respect. Şi nu exclud ca, printre solicitanţi, să existe şi asemenea măgulitoare afecte. În realitate însă motivaţia multora – chiar dacă ei înşişi nu-şi dau seama – este mai curînd ofensatoare. Nu le trece prin cap că am 66 de ani, că, poate, în puţinul timp care mi-a mai rămas, sper încă să duc la bun sfîrşit cîteva proiecte personale, că am inevitabile căderi de energie, că am dreptul să-mi administrez ziua, săptămîna, lunile, anul, ţinînd cont de priorităţile proprii. Or, mi se cere insistent, lacrimogen uneori, răstit alteori, să mă înham mereu la proiectele altora, să port războaiele altora, să fiu un instrument util în proiecte de carieră ale altora. Am devenit o etichetă, un ornament de butonieră, o reţetă la îndemînă. „Ce-ar fi să-l chemăm pe Pleşu? Are papagal, spune şi glume şi o întoarce bine din condei, indiferent de subiect!“ E asta preţuire candidă, admiraţie genuină? Sau e interes privat deghizat în piruetă omagială? Culmea ironiei este că, acceptînd, într-un tîrziu, 20% din ofertele care îmi parvin, apar voci (mai ales ale „lupilor tineri“) care îmi reproşează ubicuitatea: „Nu se mai satură! Se bagă pe gîtul publicului cu toate mijloacele! Monopolizează tot!“
N-aş vrea ca lamentaţia mea să fie luată personal de unul sau altul dintre cei care mi s-au adresat vreodată cu o rugăminte. Nu incriminez persoane, ci o anumită categorie şi o anumită mentalitate. Nu cer decît un pic de milă. Am, cred, dreptul, la vîrsta mea, la niţică libertate, la şansa de a nu mă risipi în toate direcţiile şi de a nu fi preluat, ca o anexă eficace, în tot soiul de întreprinderi. Nu mai vreau să aud fraze de genul: „Ştiu cît sunteţi de ocupat, dar vă asigur că, în cazul meu, nu veţi regreta. Citiţi măcar cîteva pagini. Am scris un roman unic. Numai dvs. veţi şti să-l apreciaţi.“ E unul dintre modurile în care vanitatea, siguranţa (de fapt euforia) de sine, pofta de parvenire se învestmîntează în flaterie pentru a-şi atinge scopul. Mai e ceva. Şi eu am fost cîndva tînăr, şi eu am fost cîndva un debutant anonim, un veleitar. Dar nu mi-a trecut niciodată prin minte că aş putea cere vreunuia dintre maeştrii mei să mă cădelniţeze public, sau să mă strecoare la vreo tiparniţă, în vreo slujbă, în vreo poză „de elită“. Nici măcar să mă citească. E clar că trăim o altă eră, o eră în care „succesul“, „reţeaua de solidaritate corporatistă“, „fericirea“ au devenit „obiective“ supreme, înlocuind orice alte idealuri.
P.S. Îmi dau seama că exasperarea mi-a înăsprit vocea şi m-a făcut să fiu, eventual, nedrept, sau excesiv. Am descoperit o variantă mai blîndă a refuzului. Aparţine lui Caragiale şi se adresează tînărului scriitor Emil Isac. Păstrînd proporţiile, ea se potriveşte în orice situaţie asemănătoare. Iată textul:
„Stimate dle Isac,
Înaintea dumitale, un alt tînăr de talent mi-a cerut o precuvîntare la un volum al său. Îţi răspund şi dumitale ca şi aceluia…
O fată, intrînd în bal împodobită cu toate graţiile frumoasei vîrste, nu mai are nevoie de recomandaţia unei mătuşi. Trebuie să priceapă amîndouă, şi fata – că la farmecul ei nu poate adăuga nimic, vorba bătrînei –, şi bătrîna – că n-are ce căuta la bal, nici la spatele tinerei, necum să-i treacă înainte şi, printr-un discurs de preţioasă factură, să consacre o carieră predestinată succeselor.
Nu! Volumul dumitale n-are nevoie de o precuvîntare a mea… Aruncă-l la lumină, să-şi caute norocul, singur, liber de orice reazim de prisos: prestigiul tinereţii îi va fi de ajuns.“
