A parcurs integral ultima etapă din istoria Bibliotecii Naţionale a României, de la reconstrucţia clădirii, pînă la transformarea ei într-un centru comunitar viu. În ultima vreme se vorbeşte despre intenţia Ministerului Culturii de a prelua o parte din spaţiul ocupat de bibliotecă. Aşa încît mi s-a părut util să discut cu Elena Tîrziman – specialistă în domeniu – despre ce înseamnă, de fapt, o bibliotecă naţională în zilele noastre.

Lumea s-a obişnuit deja cu clădirea din Splaiul Unirii. Dar cum s-a ajuns la ea?

Primele planuri pentru construcţia unei Biblioteci Naţionale datează din 1968. Instituţia are însă o istorie mai complicată. A fost reînfiinţată în 1955 (după ce, în 1906, fusese integrată în Biblioteca Academiei), deoarece s-a constatat că producţia intelectuală a României nu apare în statisticile internaţionale. Asta pentru că datele pentru aceste statistici sînt furnizate de bibliotecile naţionale din fiecare ţară. La început, a avut sediul în Palatul de Justiţie. După un an, a fost mutată în Palatul Bursei – o clădire impunătoare, dar neadecvată. Un spaţiu adecvat înseamnă să fie gîndit arhitectural pentru funcţionalităţile unei biblioteci. În 1968, s-au făcut nişte planuri, la începutul anilor ’70 a fost şi un concurs internaţional, după cutremurul din 1977, planurile au fost refăcute pentru a asigura o rezistenţă mai mare la seisme, construcţia a început în 1986. După 1990, au fost perioade cînd s-a abandonat şi perioade cînd s-a mai lucrat puţin la depozite. În 2007, a fost contractat un împrumut de către statul român pentru a se termina construcţia.

De ce se organizează evenimente într-o bibliotecă?

Biblioteca modernă e definită ca spaţiu comunitar. E singurul spaţiu în care intri fără să plăteşti (la teatru, la muzeu etc. se plăteşte). E un spaţiu care aparţine publicului şi în care relaţia public – privat se defineşte foarte bine. Modelul de bibliotecă „depozit plus sală de lectură“ e un model de secolul al XVIII-lea. Bibliotecile naţionale sînt şi biblioteci publice sau biblioteci universitare (ca în ţările nordice, unde au şi asemenea funcţii), dar există anumite atribuţii pe care numai o bibliotecă naţională le poate îndeplini pentru o ţară. Construcţia unui edificiu în care textul scris interferează cu evenimentele culturale a arătat că o bibliotecă nu e nicidecum doar un spaţiu de informare, ci are şi un rol cultural. Noi am organizat foarte multe evenimente cu mare ecou public – de exemplu, „Dialogul Centenarilor“, dintre Boris Pahor şi Neagu Djuvara. Apoi, expoziţia de fotografii ale lui Iosif Berman. Am organizat şi Congresul Internaţional al publicaţiilor seriale, cu reprezentanţi din 46 de ţări. Am avut şi expoziţii internaţionale, precum „Artistul şi puterea“, expoziţii organizate în colaborare cu ambasadele Franţei, Italiei, Moldovei, Mexicului. Cu Ambasada SUA şi cu Departamentul de Stat avem o relaţie foarte strînsă, pentru că în Biblioteca Naţională există „American Corner“. Într-un an şi zece luni de la înfiinţare, în Biblioteca Naţională au intrat peste 250.000 de oameni – cît populaţia unui oraş mare.

Spaţiul pe care îl aveţi este suficient?

Cînd aveam sediul în Palatul Bursei, activităţile noastre se desfăşurau în 11 locuri diferite: tipografia, colecţiile speciale, unele depozite şi alte servicii ale Bibliotecii Naţionale nu erau în sediul central. Iar clădirea în sine era, desigur, un palat, dar nu fusese construit pentru bibliotecă: aveam, probabil, sălile de lectură cele mai mici din lume, de dimensiunile unei camere. Spaţiul de acum este construit special pentru o bibliotecă: serviciile tehnice sînt în spaţii speciale, zona pentru Depozitul legal este la demisol (unde se poate intra cu maşina), parterul e un spaţiu deschis, respectă principiul spaţiului comunitar. La parter sînt zonele de expoziţie, acolo vrem să realizăm şi o librărie a Bibliotecii Naţionale, şi un magazin.

Biblioteca Naţională a României e în relaţie cu celelalte biblioteci naţionale din lume...

Obligatoriu! Nu e opţional. Fiecare ţară tinde să-şi expună patrimoniul cultural naţional, şi atunci trebuie să respecţi regula jocului pentru a fi prezent la nivel internaţional. Bibliotecile naţionale sînt unice la nivelul fiecărei ţări, prin aceste funcţii patrimoniale. Există un set minimal de activităţi. În primul rînd, urmărirea patrimoniului scris la nivel naţional, prin serviciile ISBN, ISSN şi CIP. Apoi, Depozitul legal, reglementat printr-un act legal, care obligă editorii să depună un anumit număr de exemplare (diferit de la o ţară la alta, la noi sînt 7) în patrimoniul naţional. Pe baza Depozitului legal, noi facem studii despre piaţa editorială. Fluxul patrimonial se încheie după prelucrare şi după apariţia instrumentelor de referinţă, precum bibliografiile naţionale, organizate în serii: cărţi, material cartografic, articole din periodice, publicaţii ştiinţifice etc. Toate acestea devin instrumente de referinţă la nivel internaţional (în special seriile dedicate ştiinţelor – matematică, fizică, chimie etc.). Biblioteca Naţională are obligaţia de a crea aceste instrumente pentru ca întreaga creaţie intelectuală naţională să fie prezentă în statisticile internaţionale, în cataloagele bibliotecilor din lume. În perioada interbelică a existat un vîrf al creaţiei culturale şi ştiinţifice în România, dar, neexistînd o bibliotecă naţională, publicaţiile interbelice nu au fost înregistrate la nivel internaţional. A doua menire a Bibliotecii Naţionale este aceea de a coordona normele de lucru şi activităţile bibliotecilor publice din ţară. Fiecare autoritate locală trebuie să aibă, conform legii, o bibliotecă publică – sînt aproape 3000 în sistem. Din punct de vedere cantitativ, stăm bine. Dar, din păcate, în ultima vreme, se lucrează prea mult cu indicatori cantitativi şi se neglijează cei calitativi. Bibliotecile şcolare au fost neglijate – iar rezultatele se văd la bacalaureat. S-au pierdut unele biblioteci – de pildă, Biblioteca Naţională Pedagogică (foarte bogată, cu colecţii unice), care şi-a pierdut personalitatea juridică.  

Cum stăm cu achiziţiile în bibliotecile publice municipale şi orăşeneşti? Sînt bani pentru îmbogăţirea colecţiilor?

În ultimii ani, se foloseşte prea mult criza drept pretext pentru a întrerupe finanţarea bibliotecilor. Pentru bibliotecile comunale, o gură de oxigen a fost Programul „Biblionet“, care a adus în atenţia publicului rolul lor în spaţiul comunitar. Pentru bibliotecile şcolare, multe ţin de hazard, de dorinţa directorilor de şcoli de a susţine bibliotecile. În general, bibliotecile din sistemul public depind de cît de „luminate“ sînt autorităţile locale. Există şi achiziţii centralizate, realizate de Ministerul Culturii, care cumpără o cantitate mică de publicaţii. Soluţia, după părerea mea, n-ar fi să susţinem un asemenea program centralizat, ci să obligăm autorităţile locale să aloce un anumit procent din buget pentru achiziţia de carte (căci legea prevede un anumit număr de publicaţii pe locuitor). Atunci, lumea editorială românească ar fi mult mai dinamică, pentru că editorii şi-ar programa anumite oferte editoriale, şi în funcţie de cererea bibliotecilor. Dacă, pentru cele peste două mii de biblioteci comunale, s-ar cumpăra un exemplar dintr-o carte, ar fi asigurat un tiraj destul de bun. Biblioteca e principalul beneficiar al editorilor. Iar sumele necesare nu ar fi foarte mari, căci în fiecare an s-ar putea cumpăra anumite cărţi, astfel încît în cîţiva ani să fie reînnoite colecţiile. S-ar crea un mecanism economic care ar funcţiona şi ar ajuta la dezvoltarea pieţei editoriale. La centrul nostru ISBN observăm că tirajele cărţilor scad de la un an la altul. Dacă ar exista comenzi pentru reţeaua de biblioteci, pentru multe titluri s-ar ajunge uşor la tiraje de 5-6000 de exemplare. Iar bibliotecile locale ar deveni şi ele, în bună măsură, centre comunitare, care organizează evenimente, conferinţe, expoziţii.

Să vorbim puţin şi despre digitalizare...

Să spunem mai întîi de ce se face asta: în primul rînd, din motive de prezervare. Un document original este prelucrat în format digital şi este astfel pus în circulaţie, ceea ce permite conservarea originalului. Copia electronică poate avea o circulaţie mai mare, e accesibilă oricui, chiar la mare distanţă. De exemplu, avem cărţi vechi româneşti în format digital, care au fost solicitate de cercetători din Islanda, Irlanda ori din spaţiul balcanic. Apoi, efectuăm copii digitale în cadrul unor proiecte europene pentru a prezenta contribuţia românească la istoria culturii şi civilizaţiei. Digitalizarea e foarte costisitoare, e un proces elaborat. Avantajul e că, odată digitalizat, un document devine mult mai accesibil. Dar nu se ştie cît timp rezistă un document digital, nu se ştie cum se vor comporta suporturile digitale peste 50 de ani. Oricum, după zece ani, se schimbă suporturile (de la vechile dischete mari, la suporturile de acum). Iar dacă păstrezi un suport vechi, trebuie să ai şi sistemul de operare din vremea sa. Deocamdată, s-a demonstrat că rezistenţa cea mai mare în timp o are pergamentul, nu hîrtia. Mai există un aspect, aşa cum rezultă din activitatea noastră: digitalizarea nu reduce consumul de hîrtie. Cînd se lucra la maşina de scris, se consuma mai puţină hîrtie decît acum.

Personalul Bibliotecii Naţionale este suficient pentru toate activităţile?

Există nişte normative internaţionale, un indice care are în vedere populaţia unei ţări şi cantitatea creaţiei intelectuale a acelei ţări. Conform acestui indice, România se aseamănă cu ţările dezvoltate, este o ţară în care se scrie, se creează – avem peste 27.000 de titluri de publicaţii anual. Iar din perspectiva fondurilor, Biblioteca Naţională se clasează imediat după ţările mari, foste imperii. Biblioteca Naţională ar trebui să aibă, conform standardelor internaţionale minimale, 995 de angajaţi. Noi sîntem doar 234 – un sfert din necesarul minim.

Ce se întîmplă cu sediul, în care Ministerul Culturii doreşte să-şi extindă spaţiul?

Cînd s-a făcut împrumutul de la BRDE pentru finalizarea clădirii, statul român a fost reprezentat de Ministerul Culturii, care a avut calitatea de administrator al obiectivului de investiţii. În toate scriptele, Biblioteca este beneficiarul. Ministerul a preluat nişte spaţii, iar noi am folosit restul. Dar nu s-a emis o Hotărîre de Guvern prin care Biblioteca să preia în administrare spaţiul, pentru că au trebuit făcute formalităţile cadastrale. La sfîrşitul anului trecut, Ministerul Culturii a promovat o Hotărîre de Guvern despre care am aflat din Monitorul Oficial, noi rămînînd cu depozitele şi sălile de lectură, iar restul – sala cataloagelor, cîteva săli de lectură, muzeul cărţii, spaţiile publice – urmînd să fie preluat de Ministerul Culturii. Dacă s-ar întîmpla asta, funcţiile Bibliotecii ar fi anihilate. Nu putem accepta această situaţie total absurdă, imposibil de explicat colegilor la nivel internaţional. Sperăm să o depăşim. Soluţia ar fi ca Hotărîrea de Guvern din noiembrie 2013 să fie anulată printr-o alta, iar Biblioteca Naţională să-şi preia în administrare spaţiul. Nu ne permitem să pierdem această bătălie. 

Foto: D. Muntean