Individualismul de turmă
Dorinţa de bunăstare şi voinţa de a fi în rîndul lumii civilizate au fost motive puternice şi constante, care i-au împins pe români înainte, în ultimele două decenii. Oamenii au asimilat de-a valma, mult şi repede, tot felul de noutăţi. Individualismul exagerat, dar explicabil s-a asociat în mod paradoxal cu spiritul de turmă dezvoltat în comunism. Adică, oamenii au încercat să ajungă la bunăstare şi la civilizaţie, fiecare pe cont propriu, dar urmînd aceleaşi curente colective. Fiecare a făcut ceea ce făceau şi alţii. Au ales, de fapt, ceea ce li se oferea la momentul respectiv, fără prea mult discernămînt. Au încercat să profite de fiecare ocazie, dar de obicei era vorba de ocazii create de alţii. În general, nu şi-au făurit singuri condiţiile, au jucat în cadrul pe care l-au găsit.
Şi exemplele sînt nenumărate. Imediat după Revoluţie, mulţi s-au apucat să „facă“ Turcia, Ungaria sau Polonia, acel soi de comerţ spontan şi nereglementat, la care oamenii se angajau cu energie, visînd că vor prospera în mod capitalist. Tot cam pe atunci a fost şi euforia consignaţiilor în care se putea vinde orice (de obicei tocmai lucrurile aduse cu sacul de prin ţările vecine). „Privatizaţii“ au apărut ulterior, iar, într-o vreme, cine n-avea butic nu era în trend. De rămîneai să-ţi faci profesia în vreo întreprindere (încă de stat), erai perceput drept un fraier inadaptabil. A fost apoi moda jocurilor piramidale. Oamenii îşi vindeau ce aveau prin casă pentru a face rost de bani pe care să-i depună la Caritas ori Gerald, sperînd că vor primi înapoi de opt ori mai mult. Ne aducem aminte – cum dispărea o escrocherie, apărea o alta, mai rafinată. Aşa au fost păcălelile în masă SAFI şi FNI. Au mai fost şi dubioasele bănci populare sau aşa-numitul credit cu buletinul. Oamenii se aruncau disperaţi dintr-o „afacere“ în alta, dorind să fie mereu printre primii, să nu scape nimic.
Cuponiada organizată de Guvernul Văcăroiu dădea gratuit tuturor cetăţenilor cupoane, adică acţiuni la diverse întreprinderi de stat, la pachet cu iluzia că astfel vor deveni capitalişti.
Modele şi iluziile erau pe mai multe planuri, nu doar politic sau financiar, ci şi tehnologic. Ne amintim cum a fost „termopanizarea“ întregii Românii, de la chioşcuri pînă la biserici, în ideea că termopanul e ceva foarte modern, care izolează termic etc. Mergînd apoi în Occident, oamenii au constatat că geamurile şi uşile de acolo arată cu totul altfel, că termopanele lor, acolo unde există, sînt cu totul altceva decît ale noastre. Siliconarea vedetelor de televiziune a fost (şi încă este) un alt fenomen exagerat. Deşi ideea silicoanelor venea, ca şi a termopanelor, tot din Occident, parcă vedetele noastre arătau altfel decît cele din Occident. Formele fără fond au zăpăcit mai toată populaţia.
Au venit mari corporaţii, au adus civilizaţie, au angajat oameni. După un timp, s-a observat că, prin ţări din Vest, la aceleaşi firme, munca era mai uşoară, salariile mai mari, concediile mai lungi. Că la noi au fost acceptate pe nerăsuflate condiţii dintre cele mai proaste.
A început vremea plecatului la muncă în Occident. Cu ideea de a le asigura un viitor mai bun copiilor lăsaţi singuri, cu anii, în ţară. Se căutau zidari, plecau zidari, se căutau căpşunari, plecau căpşunari, se caută medici, pleacă medici.
„Toate au fost la vremea lor“ – vorba cîntecului – „ceva exagerat“, curente în faţa cărora foarte mulţi s-au înclinat la repezeală. Rareori oamenii au stat să chibzuiască atent, să încerce să pună lucrurile în balanţă, să-şi creeze singuri regulile şi condiţiile care să le asigure bunăstarea şi civilizaţia. De cele mai multe ori, nici n-au avut încotro. Aşa se face că fenomenele acestea au părut a fi o serie de manipulări reuşite, făcute pe seama unor indivizi gata să accepte orice (cînd nu respingeau violent şi prosteşte, ca în cazul de la Semănătoarea, în care muncitorii i-au gonit cu pietre pe investitorii de la New Holland).
Recent, am participat la o şedinţă la care s-a discutat aprins despre anveloparea blocului. Ştiam că lucrurile sînt destul de complicate şi că operaţiunea poate să iasă prost. Dar mă aşteptam ca lumea să accepte destul de uşor propunerile administraţiei şi ale preşedintelui de bloc, care, la rîndul lor, adoptaseră de-a gata ideile şi interesele Primăriei. Şedinţa a început însă cu o mare controversă (şi la asta mă aşteptam, într-un fel), dat fiind că un locatar mai cîrcotaş a început să critice administraţia cu o voce penetrantă şi un stil retoric de invidiat. O critică de dragul criticii, în spiritul vremii, care părea să nu ducă la vreo finalitate. Părea că totul nu va fi decît timp pierdut, cînd, un tînăr a luat cuvîntul. S-a recomandat ca fiind inginer şi a spus nişte lucruri concrete şi esenţiale despre anvelopare. Sala a început să murmure. O altă tînără a citit nişte calcule. Cei mai în vîrstă au început dintr-odată să asculte. O doamnă a preluat argumentele tinerilor şi a spus că trebuie să fim atenţi la ceea ce vrem să facem şi la ce să cerem. Să nu semnăm un contract, ca oile, şi apoi să realizăm că a fost o mare păcăleală. Să nu facem, adică – spunea ea – ceea ce s-a tot făcut în ultima vreme în România. Pe scurt, întreaga adunare a înţeles că lucrurile trebuie gîndite mai bine, că, dacă locatarii sînt coplătitori, au dreptul şi puterea să vadă proiectul, să-l analizeze şi să-l negocieze. Cum bunul preşedinte al blocului n-a părut totuşi a pricepe prea bine în ce fel trebuie să pună problema la Primărie, lumea a votat scurt şi fără discuţii pentru un alt preşedinte, ceva mai tînăr, căruia i-a dat un mandat precis: să discute proiectul anvelopării la Primărie, iar la o următoare şedinţă să prezinte rezultatele, aşa încît lumea să poată vota proiectul în cunoştinţă de cauză.
Faţă de şedinţele anterioare, cu aceiaşi participanţi, mi s-a părut că s-a schimbat ceva. Să se fi umplut paharul păcălelilor? Să fi început lumea să-şi vadă interesul pe termen mai lung? Sau să fi fost un caz nerelevant?
