Oraşul din unghiul mort
Anumite locuri sau peisaje par să aibă subtile corespondenţe cu locuri sau imagini din subconştientul nostru. Adică poţi ajunge undeva unde să ţi se pară că ai mai fost. E celebra senzaţie de déjà-vu, despre care s-au scris tratate întregi. Unii cred că ar fi vorba chiar de percepţii dintr-o altă viaţă. În anii ’90, cînd am văzut pentru prima oară chiparoşi pe un deal din Grecia, i-am recunoscut ca făcînd parte dintr-un peisaj foarte prezent în mintea mea, pe care însă nu avusesem cum să-l văd vreodată în realitate. Senzaţia a fost tulburătoare. Ulterior, m-am gîndit că văzusem chiparoşi în filme sau în reproduceri ale unor picturi, de genul Lan de grîu cu chiparoşi sau Noapte înstelată de Van Gogh. Poate că în lumea de azi, a Televiziunii şi a Internetului, există tot mai puţine locuri despre care să nu ai deja o imagine formată în minte.
O altă senzaţie ciudată care apare uneori în mintea noastră e că undeva prin apropiere, prin spate sau după colţ, ne-a scăpat ceva. Că acolo, în unghiul mort, se afla de mult ceva ce n-am văzut pînă acum, deşi era apropiat, familiar. Am fost de nenumărate ori pe Valea Prahovei sau la mare, pe drumurile care merg către Ungaria, Austria, Italia, Franţa sau Germania, către Turcia sau Grecia, către litoralul bulgăresc. Drumuri bătute şi cunoscute. Dar, la un moment dat, undeva, prin spatele acestor drumuri trebuia să descopăr şi ceea ce spuneam. Adică, la mai puţin de 200 de kilometri de Bucureşti, la 100 de kilometri de Ruse – Veliko Tîrnovo, fosta capitală a Bulgariei şi a ţaratului vlaho-bulgar (sau cel de-al doilea ţarat bulgar), cel condus de dinastia Asăneştilor. Deşi generaţia mea nu a învăţat nimic la Istorie despre ţaratul româno-bulgar, locul are strînse legături cu trecutul nostru. Iar peisajul caselor de piatră şi al străzilor în pantă, nu chiar românesc, nu chiar grecesc şi nu chiar turcesc, mi s-a părut a fi fost şi el prezent pe undeva prin cotloanele minţii mele, ca un loc văzut cîndva, într-un vis de care nu-ţi mai aminteşti prea bine. Străzi înguste, în trepte, labirintice, asemeni viselor încîlcite. În capătul de sus al unei asemenea străzi am dat peste un cocoş mare, roşu, de tablă, instalat pe un acoperiş. Cocoşul roşu. Cetatea cu turnul în care Ioniţă Caloian l-a ţinut prizonier pe împăratul latin al Bizanţului, Balduin (Baudouin) ori Baldovin – cum îi zic bulgarii – pare ireal de mare, deformată şi ea, ca într-un vis nu tocmai bun. Unele istorii spun că pe acolo ar fi trecut şi Richard Inimă de leu, în călătoriile sale cruciate.
Pe înserat, căscînd gura prin centrul plin de prăvălioare vechi, mi-a atras atenţia una dintre ele, care era luminată intens şi plină de oameni care stăteau în picioare. Părea că în acel loc se întîmplă ceva important. Ca într-o pictură de Magritte. Pereţii încăperii erau chiar ticsiţi de tablouri. Un vernisaj – mi-am zis. Am trecut strada să vedem mai de aproape. Privind de afară, prin geamurile luminate, ne-am trezit invitaţi înăuntru. Un tip zîmbitor şi boem, care ne-a părut a fi gazda, ne-a servit cu bomboane. A insistat pe model balcanic. Ne-a spus din prima în engleză că ştie că sîntem români (era totuşi vis?). Văzîndu-ne mirarea, ne-a explicat că se născuse la Ruse şi recunoştea uşor limba vecinilor. Se căsătorise cu o pictoriţă din Tîrnovo şi acum o acompania la deschiderea propriului ei magazin cu tablouri. Invitaţii îşi exprimau foarte sonor aprecierile şi entuziasmul. Printre ei era şi un preot voinic, care tot încerca să ne facă să înţelegem că am face o bună afacere dacă am cumpăra un tablou. Unele erau într-adevăr frumoase. Nu chiparoşii lui Van Gogh, dar peisaje locale, cu case unele peste altele, aşa cum apar ele aşezate pe versanţii dealurilor pe care e construit oraşul.
Nimeni nu dădea semne că ar vrea să cumpere. Noi, „străinii“, ne-am hotărît să spargem gheaţa. Am cumpărat, deci, un tablou: case peste case, în culori calde şi aprinse. Ne-au făcut discount şi ne-au spus că, dacă vrem, ne mai pot trimite şi altele direct la o galerie cu care colaborează, la Hanul cu Tei din Bucureşti. Am ieşit încîntaţi din locul acela puternic luminat. Ne simţeam ca şi cum am fi fost la nişte rude pe care nu apucasem să le cunoaştem pînă atunci. Poate că ne şi înrudeam cumva, prin lunga istorie comună. Ne-am întors noaptea spre casă şi parcă dintr-odată am ajuns înapoi la Bucureşti. A doua zi, aveam senzaţia că doar am visat, că toată povestea cu oraşul acela fusese pur şi simplu fabricată în mintea mea, peste noapte. De altfel, cum să existe ceva atît de aproape, de care să nu fi ştiut pînă acum. Dar exista tabloul. Şedea rezemat de un perete, cu ale sale case peste case, aşezate ca într-un subconştient omenesc colectiv.
