Despre proasta înţelegere a lucrurilor
„Bătrîne“, îmi spuse, la un moment dat, foarte trist, prietenul meu din copilărie, inginerul mecanic Melaniu Precară, la o cafea, „mereu am fost un ins cu percepţie slabă pentru subtilităţi de limbaj, comportament şi chiar conduită socială în general. Un obtuz, un calcă-în-străchini, un cap-pătrat, mai pe româneşte. Şi acum mă macină, de exemplu, o amintire sumbră din studenţie. În episodul respectiv, am dat, te rog să mă crezi, măsura întreagă a inadecvării mele la realitate. Era prin 1988, către sfîrşitul agonic al comunismului, în sesiunea de iarnă din ianuarie. Zi de duminică, dimineaţă cu zăpadă, frate, pînă la brîu, nu vedeai ţipenie de om ori utilaj, părea să fi venit glaciaţiunea. Aveam examen oral la Mecanică Teoretică. Am ajuns, cu chiu, cu vai, în clădirea unde fuseserăm programaţi, plin de promoroacă. Am fost un student răsărit – tu ştii asta foarte bine –, aşa că, mai de voie, mai de nevoie (împins adică de la spate de ceilalţi), am intrat primul. Mă pregătisem şi, în plus, proful mă ştia de la laboratoare. Mi-a dat 10 fără probleme. N-am apucat totuşi să-mi savurez victoria pe coridor, unde colegii mă înconjuraseră curioşi (plutea o îngrijorare legitimă în aer: Satrap, cum îi spuneam noi titularului cursului în cauză, nu prea tolera mediocritatea şi, prin urmare, la el, ori străluceai şi primeai 10, ori picai direct, nu mergea cu jumătăţi de măsură). Profesorul a ieşit din sală după mine şi mi-a zis: «Melaniule, dacă tot ai scăpat tu de emoţii, uite, ţine aici 21 de lei şi mergi de-mi cumpără un pachet de Snagov!» «Sigur, domn’ profesor!» am răspuns, plecînd deîndată, triumfător, în privirile – subit luminate, am avut senzaţia – ale colegilor. Lumea mă vedea, cu siguranţă, ca pe un erou. Imaginează-ţi, dragul meu, că am ieşit, candid, în nămeţii cît casa, duminică, în amurg de epocă ceauşistă, să cumpăr ţigări!“ Prietenul Precară îmi arătă o expresie mofluz-interogativă, la care n-am ştiut să răspund altfel decît sorbind încurcat din cafea.
„Polul Nord“, continuă el, „infern alb, urgie meteorologică, declin existenţial. Sînt convins că, şi dacă aş fi găsit un chioşc cu activitate ori o tutungerie deschisă şi s-ar fi dibuit un pachet cu multrîvnitul Snagov pe acolo, vînzătorii tot nu mi l-ar fi vîndut, ca sancţiune pentru absurditatea unei asemenea solicitări, într-o astfel de dimineaţă. Oricum, un statistician serios ar fi putut calcula mai multe şanse pentru mine să întîlnesc un pinguin, un urs polar sau mai degrabă un eschimos decît un comerciant de tabac. În idioţenia mea proverbială, m-am învîrtit haotic un ceas şi ceva pînă să trag concluzia raţională că nu se putea procura Snagov şi pace! M-am întors la şcoală – alb ca un om de zăpadă –, am intrat în sală la Satrap şi i-am pus banii pe masă, observînd isteţ: «Nu e nimic deschis, domn’ profesor, îmi pare rău!» Omul s-a uitat la mine ca la un extraterestru, fără să comenteze. Afară însă colegii m-au luat, exasperaţi, în şuturi… Rememorez şi acum cîteva dintre apelativele revărsate atunci, brutal, asupra mea: vacă nebună, marţafoi oligofren şi curman nefericit. Se pare că nu înţelesesem un lucru elementar – Satrap mă trimisese de fapt, elegant, să cumpăr un pachet de Kent de la studenţii africani din cămin (cămin situat, într-adevăr, foarte aproape de incinta examinării), iar eu hălăduisem, într-un caraghioslîc inegalabil, prin zăpadă, după Snagov! În absenţa mea, studenţii strînseseră deja banii pentru Kent, aşteptîndu-mă, cu limba scoasă de tensiune, ca să poată intra şi ei la examen… Inutil să-ţi descriu ce a urmat. 2 şi 3 pe bandă rulantă, icnete şi gemete de suferinţă, mai ceva ca vaietele de sub talpa iadului. Le mai aud şi astăzi, în coşmaruri prelungi, din care nu mă pot trezi…“ Inginerul se pierduse, cu privire albă, în amintiri inefabile, descompuse de negura vremii.
Ulterior, îşi reluă monologul: „Aşa am ţinut-o, din acel moment, toată viaţa. Să-ţi povestesc oare despre scena de la Amsterdam, cu vecina de palier, o thailandeză ameţitor de frumoasă, care a venit la uşa garsonierei mele pentru a-mi oferi o cireaşă mare şi roşie? Eu, ca un hămesit, am înşfăcat-o şi am halit-o dintr-o răsuflare, strigîndu-i bietei fete: «Zis iz a zeri gut ceri, madam! Senc iu!» Mă mir că nu am încercat să-i scuip şi sîmburaşul în palmă, pe cînd se retrăgea speriată, făcînd plecăciuni pînă la pămînt! Mai tîrziu, am citit, bineînţeles, că, în cultura lor, o cireaşă în dar echivalează cu o declaraţie de dragoste… Să-ţi mai spun despre doctoriţa căreia i-am dus flori şi care m-a întrebat: «Credeţi cumva că eu beau polen?» Eu i-am răspuns precum marii şi incorigibilii nătărăi: «Din cîte ştiu, polenul se mănîncă, nu se bea!» Sau despre şefa mea, care mi-a zis, deunăzi, netam-nesam: «Sînt bătrînă şi urîtă, dar tot mai pot ţine un speech în faţa angajaţilor companiei!» «Sigur că puteţi», i-am replicat, «fizicul nu contează!»… Auzi“, îşi schimbă brusc focalizarea discursului amicul Precară, la gestul meu de a prelua nota de plată, „de ce vrei să achiţi tu? Sugerezi că aş fi un şomer rupt în fund de cînd m-a concediat şefa urîtă?“ „Nicidecum“, m-am apărat, „mă grăbesc, iartă-mă!“ M-am ridicat şi am început să mă îndepărtez hotărît. „Şi acum de ce fugi?“ m-a interpelat, piţigăiat, Melaniu. „Nu am tulburări de personalitate, aşa cum mi-a scris pe certificat, răutăcioasă, doctoriţa cu florile. Şi chiar dacă aş avea, nu este ceva contagios!“
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
