Lumea asta nu-i a mea, cealaltă – nici aşa
În toată această vîltoare care ne înconjoară, puţină rezistenţă prin cultură nu strică. Am zăbovit deci, cu delicii, asupra unui text al lui Noica, peste care am dat din întîmplare, în timp ce căutam să aflu ce se mai întîmplă... în Ucraina. Ca să vezi, unde dai şi unde crapă! Dar, cum cred în semne, am rămas la textul noician. Unul despre măsură...
„Credinţele noastre populare au închipuit o legendă plină de tîlc în această privinţă. E legenda celui de-al doilea păcat al lui Adam. După ce i-a gonit din rai, spune legenda, lui Dumnezeu i s-a făcut milă de Adam şi Eva, văzîndu-i cît se chinuie. Le-a dat meşteşugul de a face pămîntul roditor, dar le-a poruncit să nu are mai mult decît o brazdă. Roadele culese de pe acea brazdă le ajungeau. Dar, într-o zi, pe cînd Eva era însărcinată cu Cain, vine diavolul la ei şi-i întreabă: «Voi mai aveţi grîu?» «Doar pentru cîteva săptămîni.» «De ce nu araţi mai mult, căci o să aveţi copii?…» Iar Eva găseşte sfatul chibzuit, raţional (nu e semnificativ că întîi femeia e «raţională»?). Îl convinge pe Adam să facă cum e mai bine, iar în clipa cînd lanul e mare şi făgăduitor, se arată Dumnezeu, pustieşte lanul şi spune lui Adam: «Tu, omule nesăţios… De azi înainte poţi ara cît îţi place, şi eu îţi voi da iarăşi cît îmi va plăcea mie.»
Este greu să vezi numai condamnarea lăcomiei în legenda aceasta. E vorba şi de condamnarea calculului, a chibzuielii, a dreptei rînduieli omeneşti. Există o etică a muncii şi a productivităţii, care lipseşte aici. Munca e, pentru apusean, de pildă, sfinţită de rezultate. Iar americanul – apuseanul la limită – a dus etica aceasta pînă la absurd. Am putea, deci, să ne întrebăm – în lumina acestei concepţii, unde arbitrarul divin, iar nu raţionalitatea umană e hotărîtoare – dacă modernismul şi industrializarea (sau pur şi simplu «agricultura intensivă») vor fi vreodată acasă la noi. Dar acestea nu sînt decît consecinţe, pentru uzul legiuitorilor români, ale unei trăsături care ne interesează în ea însăşi: întemeierea valorii româneşti de măsură (poate şi de dreptate, lege) pe altă dimensiune decît a raţionalităţii. Căci raţionalitatea nu ne-a tulburat niciodată în chip deosebit. Nu întîlneşti nici o tendinţă, pe linia aceasta a fondului nostru popular, de a înălţa omul, în sensul bun şi prost; de a-l face cuget înţelegător în faţa firii şi pînă la urmă minte îngîmfată. Noi nici nu stăpînim lumea şi nici n-o schimbăm, Dumnezeu o face, sau se face ea însăşi. Stăpînirea ştiinţifică a naturii, în sensul apusean, e o ciudăţenie şi un act de trufie. De unde simţămîntul acesta de proprietate? «Lumea asta nu-i a mea, cealaltă – nici aşa.» Cine poate mai mult, să încerce. Românul nici nu-şi mai pierde vremea să încerce.“
Nu-l voi urma pe Noica în iscodirile sale filozofice pe această temă, ci voi coborî cu ele în cotidianul vieţii ţărăneşti cu care am apucat să mă mai confrunt şi eu de multe ori. Aici, această „măsură“ este cutumă, practică aproape trivială – habitus, ar fi spus Bourdieu. Pe de o parte, refuzul a tot ceea ce este de măsurat: „Ăla a lu’ Juglan a luat 20 ha în arendă. Ce să facă cu ele? Asta-i o prostie: n-are timp să-i cheltuiască toată viaţa!“ Un responsabil de aprozar care făcuse avere în comerţ, imediat după 1990, mi-a povestit chiar următorul caz extrem: „Cîndva, aveam obiceiul să ard bani, ca să ne obişnuim să cheltuim doar o anumită sumă pe zi.“ Pe de altă parte, condamnarea lipsurilor: „Am cumpărat două tone de cartofi de la Braşov (...), am venit în centru’ satului, da’ n-a cumpărat nimeni... A venit unu’ la mine şi mi-a zis la ureche: «Hai că vin şi eu diseară să-mi dai un sac de cartofi...» îi era ruşine, adică tu ce-ai făcut astă-vară, ai trîndăvit? Dacă ai pămîntul nemuncit şi ăla rîde, te deranjează. Ştii, ceilalţi te judecă că eşti un prăpădit: n-are asta, n-are asta. Toată vara am stat la umbră şi n-am putut să pun şi eu cîteva cuiburi de cartofi. La anu’ neapărat pune şi el.“ Etica ţărănească a muncii, pe care o invocă şi Noica, este una a îndestulării, nu a bunăstării acumulative; aceasta e deja „partea dracului“, după cum am văzut.
Ceea ce nu-l interesa însă pe Noica era faptul că această „etică a muncii“ nu este proprie românilor, ci, cu inevitabile orchestrări, o regăsim în mai toate societăţile ţărăneşti. Ciajanov a formalizat-o în Rusia; mai tîrziu, în SUA, Sahlins a formulat chiar „legea lui Ciajanov“; Polanyi o considera, la rîndul său, ca fiind un soi de „a treia cale“, mai exact, o a treia formă, sui generis, de integrare economică, distinctă atît de reciprocitate, cît şi de redistribuţie: „principiul gospodăriei“ (the principle of householding). La noi, pe urmele aceluiaşi Ciajanov, Mircea Vulcănescu punea la baza economiei relaţia universală dintre osteneală şi folos, guvernată de chibzuială (nu „alegerea raţională“...), adică o „cumpănire între scopuri şi mijloace“. Şi ajungea la concluzia că „gospodăria munceşte pentru acoperirea nevoilor de consumaţie, nu ca să cîştige“. Iar dacă totuşi se „osteneşte“ mai mult, o face din motive morale, nu „raţionale“, pentru a fi în rînd cu oamenii, nu pentru a avea mai mult decît alţi oameni.
Îndestulare, deci, şi chibzuinţă. „Raţionalitatea“ să ne fi făcut oare „nechibzuiţi“? Nu, n-am căzut în cine ştie ce soi de nevroză paseist-idilică. Nu cred într-o astfel de „a treia cale“. Nici ţăranii. Ei au fost, de fapt, primii care au renunţat şi la una, şi la alta, risipindu-şi toată „osteneala“ migraţiei pe case nefolositoare, doar pentru a avea parte, în sfîrşit, de recunoaştere socială. Nici chibzuinţă, nici raţionalitate. Şi atunci (ca să-l parafrazez pe Hölderlin), la ce bun o astfel de meditaţie în vreme de secetă? Nu ştiu, dar aceste poveşti despre chibzuinţa de a spune destul prind bine uneori...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.
