Cîteva principii pentru un reset în relaţia cu Ucraina
Fragmentele de mai jos fac parte dintr-un raport pe care l-am scris împreună cu colega mea Bianca Toma, în care propunem o resetare a relaţiei cu Ucraina. Prima parte a raportului adună recomandările făcute de o serie de experţi şi jurnalişti români, între care trei foşti miniştri de Externe. Raportul e disponibil pe site-ul www.crpe.ro. Fragmentele sînt din partea finală, unde venim cu propriile propuneri – pe lîngă acestea, mai există propuneri ceva mai tehnice, legate de energie şi proiecte transfrontaliere.
Sîntem după două ediţii ale Forumului Civic România-Ucraina şi după o schimbare dramatică de putere la Kiev, care aduce un guvern ce înfruntă cea mai serioasă criză din istoria acestei ţări. Ucraina este un stat care are nevoie de reconstrucţie. Are probleme interne majore şi grave probleme cu marele său vecin de la Est.
Toţi experţii consultaţi de CRPE în acest exerciţiu de construire a unui nou consens intern sînt de acord că este nevoie şi e momentul unui reset în relaţia bilaterală. Avem o relaţie fragilă în cele mai bune cazuri şi tensionată pe cele mai multe dintre temele de pe agenda bilaterală. Asta şi pentru că avem foarte puţine teme pe agenda bilaterală.
Credem că e timpul ca România să fie parte din soluţiile oferite Ucrainei, nu una dintre problemele Ucrainei. Nu vrem să spunem că vina aparţine României. Dimpotrivă, suspiciunile şi tensiunea vin mai degrabă din modul în care ucrainenii discută între ei cînd e vorba despre România. În decembrie 2012, am scris un raport despre diferenţele de percepţii dintre Bucureşti şi Kiev. Este într-adevăr şocant să observi teama pe care România o inspiră presei şi anumitor politicieni din Ucraina, dată fiind traiectoria României în ultimii 15 ani, în evoluţia sa spre statutul de membru UE şi NATO. Se văd pe acest subiect urmele a zeci de ani de socializare în stil sovietic, unde imaginea românului era cea a fascistului rău prin definiţie.
Dar mai este ceva, subliniat în discuţii informale de unul dintre prietenii pe care ni i-am făcut la Kiev în cadrul acestui proiect, care şi-a dorit şi a reuşit să arunce punţi de comunicare: România este duşmanul uşor de construit. Politicienii şi presa exploatează fobii şi, uneori, le şi construiesc. Este evident acum – după criza din Crimeea – că pentru Ucraina vecinul care constituie o ameninţare existenţială nu este România, ci Rusia. Dar relaţia cu Rusia era şi este un subiect care divizează societatea ucraineană. Astfel încît România a fost mai uşor de construit ca inamic potenţial, cu costuri interne aproape zero. Este un resort de gîndire colectivă pe care trebuie să-l înţelegem pentru a-l contracara. Polonia a ştiut să facă asta – şi-a construit o greutate proprie în spaţiul public ucrainean, a devenit interfaţa între Ucraina şi Uniunea Europeană, a devenit statul de care orice guvern de la Kiev, de orice orientare, a avut nevoie pentru a contracara influenţa Rusiei. Polonia nu a putut fi un inamic uşor de manipulat în spaţiul public ucrainean pentru că asta ar fi dus la costuri serioase. România are nevoie de o greutate proprie în Ucraina pentru a ieşi din postura actuală.
● O politică regională pentru Est nu poate ignora greutatea Ucrainei.
România are un interes aparte în integrarea europeană a Republicii Moldova. Acesta a fost obiectivul asumat, explicat de statul român în ultimii ani, iar relaţia cu Chişinăul domină agenda de politică externă în regiune. Ambasada la Chişinău e cea mai mare misiune diplomatică a României după reprezentanţa la Bruxelles. Înregistrăm o cursă între actorii politici români pe tema „cine ajută mai mult Republica Moldova“. E normal să se întîmple aşa, iar CRPE este organizaţia românească care a urmărit cel mai intens relaţia cu Republica Moldova în ultimii ani, încurajînd guvernele României în această direcţie. Dar nu e destul.
Parteneriatul Estic – politica europeană care cuprinde Republica Moldova în acest moment – are punctul central în Ucraina, aşa cum a fost evident la summit-ul de la Vilnius. Ancorarea Moldovei alături de UE este o misiune aproape imposibilă, dacă Ucraina nu este stabilizată. Un acces direct al Rusiei la regiunea transnistreană ar lăsa Moldova expusă. Fără a renunţa la prioritatea acordată Moldovei, România trebuie să fie un jucător şi pentru Ucraina.
● Parteneriatul cu Polonia trebuie să capete substanţă.
Nu sîntem singurii dezamăgiţi de lipsa de rezultate a acestui parteneriat. Cauza de fond pare a fi o diferenţă de aşteptări: România are mai mare nevoie de Polonia decît are Polonia de România. De aici – o relaţie dezechilibrată care a născut frustrări. Polonia are o politică explicită de construit alianţe cu statele mari din UE, în special cu Germania. România a crezut că, fiind partenerul Poloniei, va fi cooptată automat în toate schemele de parteneriat ale Poloniei. Nu a fost cazul. Poate că Polonia a căpătat un anumit comportament de mică mare putere regională – aşa cum se plîng unii oficiali români off the record. O gelozie e cert că există. Dată fiind criza regională actuală, nu mai e important de ce s-a gripat parteneriatul, dar soluţia e simplă: România trebuie să ofere ceva concret Poloniei, pentru a fi cooptată, nu trebuie să se aştepte să fie invitată în mod automat.
Am auzit recent, informal, în mediile oficiale de analiză, că România mizează pe un rol în Ucraina pentru că Polonia ar fi fost compromisă de susţinerea făţişă a Maidanului şi de contribuţia la pactul ulterior ratat cu fostul preşedinte Ianucovici. În această perspectivă, România ar fi actorul regional proaspăt care va căpăta un rol în noul aranjament şi probabil în formatul de negociere a conflictului cu Rusia. Acesta este un mod de gîndire autoflatantă, care nu va duce la nimic. România are nevoie de greutate pe acest dosar, înainte ca cineva să remarce că e un actor proaspăt – principiul „dacă nu faci nimic, nu poţi greşi, deci cineva va avea nevoie de tine“ nu se aplică în alianţele regionale.
● Minoritatea românească din Ucraina va beneficia de deschiderea relaţiei, nu de actualul blocaj.
Minoritatea românească din Ucraina este principalul subiect pe agenda bilaterală. Dar asta nu îi ajută cu nimic pe românii de acolo, cîtă vreme subiectul este blocat. Comisia interguvernamentală Bucureşti – Kiev dedicată minorităţilor nu s-a întrunit de zece ani. Eforturile României de a discuta subiectul nu au efect pentru că Ucraina nu are interes să-l discute. Este frustrant, dar nu sînt multe soluţii pentru a ieşi din blocaj. Abia după ce România îşi va spori greutatea în Ucraina, va fi în poziţia de a face, amical, cereri pe acest subiect.
Deocamdată, românii din Ucraina sînt mai degrabă victime ale stării de fapt. România e ultimul dintre vecinii membri UE cu care Ucraina nu a semnat un tratat de mic trafic la frontieră. Indiferent a cui este vina, cert este că românii din Ucraina care trăiesc de-a lungul graniţelor ar fi primii beneficiari. Deci interesul României este mai mare decît interesul Ucrainei pe acest subiect. Oraşul Sighet aşteaptă de mulţi ani un pod care ar permite comunităţii să exporte uşor în Ucraina bunuri despre care comunitatea de afaceri locale ştie că are piaţă acolo. Relaţia politică blochează astfel de proiecte care ar fi benefice românilor din Ucraina, iar relaţia politică este gripată de tema minorităţilor.
România a avut dreptate să ridice tema legii limbilor regionale faţă de noul guvern de la Kiev, dar a părut că e singura temă importantă pe care România o poate propune unui guvern prins cu probleme mult mai importante. În plus, legea dată de fostul regim Ianucovici a fost oarecum fetişizată în spaţiul public românesc – s-a ignorat faptul că nu a dus la nimic concret pentru românii din Ucraina (care au rămas, de pildă, cu acelaşi număr de şcoli, în declin) şi fusese de fapt destinată minorităţii ruse din Est. Mai rău chiar, legea a permis ridicarea la rang oficial a limbii moldoveneşti în anumite localităţi, deci un motiv temeinic ca România să fie reticentă faţă de acest act legislativ. Se ignoră la Bucureşti împărţirea minorităţii între cei care se declară români şi cei care se declară moldoveni (mai mulţi) – trebuie să decidem în mod clar ce anume vom cere Ucrainei pe acest subiect (Ucraina nu va putea împiedica autodesemnarea ca moldoveni, dar experţii consultaţi pentru acest raport propun soluţii de mijloc pe care România le poate propune).
● Cetăţenia română – viziuni foarte diferite, e nevoie de comunicare.
Politica românească de redobîndire a cetăţeniei române de către persoanele care au pierdut-o fără voia lor a născut suspiciuni adînci în Ucraina, unde se vorbeşte despre „paşaportizare“, printr-o paralelă cu politica rusească din Crimeea. Situaţia e complicată de faptul că Ucraina interzice dubla cetăţenie prin Constituţie (asta neimplicînd că o incriminează). Unii dintre experţii consultaţi spun că România trebuie să ţină cont de această sensibilitate. Din păcate, nu există mult spaţiu de mişcare.
Politica românească este legitimă şi conformă cu principiile europene, pentru că vizează un drept individual, nu colectiv (fiecare doritor trebuie să facă dovadă că a avut cetăţenia română interbelică în familie) şi urmează o procedură standard, individuală, bazată pe dreptul mai sus amintit. Fiind bazată pe un drept individual, nu este o politică etnică (recuperarea cetăţeniei îi vizează pe foştii cetăţeni ai Regatului român şi pe familiile lor, indiferent de etnie). Este o uriaşă diferenţă între politica românească de redobîndire a cetăţeniei şi politica rusească de acordare a cetăţeniei pe baze etnice. Pe lîngă asta, România nu are precedente de comportament tip „întîi paşapoartele, apoi soldaţii“, aşa cum are Rusia în Georgia şi Crimeea. Echivalarea celor două situaţii în dezbaterile ucrainene este nedreaptă.
Fiind o politică de redobîndire, şi nu de acordare pur şi simplu a cetăţeniei, nu poate diferenţia în funcţie de rezidenţa actuală a celor îndreptăţiţi să capete cetăţenie. Cu alte cuvinte, nu se poate diferenţia legal între potenţialii cetăţeni români din Republica Moldova, Israel sau Ucraina. O asemenea diferenţiere ar fi neconstituţională, presupunînd că cineva din Parlamentul României ar vrea să o facă, ceea ce nu e cazul.
Singura soluţie e un efort din partea României de a explica ucrainenilor aceste diferenţe şi lipsa de intenţii ascunse din spatele acestei politici. Dialogul politic cu Kievul ar trebui să vizeze acomodarea diferenţelor legale între cele două ţări (interzicerea cetăţeniei duble de către Ucraina trebuie să vizeze relaţiile acestor oameni cu statul ucrainean, nu cu cel român).
Pe de altă parte, există în Parlamentul României o iniţiativă legislativă (îmbrăţişată de toate partidele) prin care se modifică legea cetăţeniei, pentru a o acorda pe baze pur etnice. Sînt vizaţi în primul rînd românii din Serbia şi din Bulgaria (care nu au drept la redobîndire, dat fiind că nu au fost cetăţeni români înainte de 1941), dar principala victimă va fi relaţia cu Ucraina. Recomandăm Parlamentului român să acorde atenţie acestor preocupări. Transformarea actualei politici de redobîndire pe criterii individuale în una pe criterii etnice colective va afecta credibilitatea României şi o va face greu de apărat în Europa. Pentru etnicii români din Serbia se pot găsi soluţii alternative de ajutor şi drepturi în România, mai puţin cetăţenia.
