Ce rămîne notabil în urma Olimpiadei de la Soci?
Ce rămîne notabil în urma Olimpiadei de la Soci?
Nu ştiu, n-am prea urmărit. Îmi pare rău. De cîte ori zapam, mi se părea că mă schizofrenizez între cocktail-urile Molotov de la Kiev şi lacrimile emise parcă de o pompiţă cu acţionare manuală, ale patinatoarelor. A fost cea mai cinică ediţie, artificială şi obositoare. Şi nu doar din vina ruşilor, din vina acestei lumi care nu îşi recunoaşte niciodată greşelile, dacă nu e pusă la zid şi forţată cu un pistol la tîmplă. Aberaţiile olimpice, cu faraonismul lor şi alegerile complet nonsportive, şi comunismul niciodată înfrînt, şi de aceea mereu reînviat, s-au încolăcit aidoma cercurilor. Pacea olimpică a fost măscărită mai mult ca oricînd. La graniţele şi în umbra ţării care a chemat lumea la icre negre s-a dus o cruntă bătălie pentru spargerea plăcii de beton a istoriei. Sportivi ucraineni au plecat acasă după ce nu au fost lăsaţi să poarte banderole negre în arenele de la Soci. Aceeaşi ipocrizie apolitică, o falsă pudoare care a dus, în 1968, la ostracizarea lui Tommy Smith şi John Carlos, cei ce ridicaseră pumnul pe podiumul de la Mexic, împotriva politicii rasiale din SUA. Această iarnă cu miros de benzină nu va fi amintită fără o amăreală persistentă. A fost iarna Jocurilor în care unii au închis ochii, iar alţii i-au deschis. Olimpiada de lux din staţiunea inventată de Stalin a părut ca o sărbătoare sub un vulcan în erupţie. Putin, cu faţa lui robotizată şi pielea parcă întinsă mecanic, a vrut să cîştige două competiţii în acelaşi timp. O ubicuitate egalată doar de statuile lui Lenin. Care n-au căzut toate.
