Intelectuali în lumea lui Gâdea (I)
„Bunul-simţ şi simţul umorului sînt acelaşi lucru în viteze diferite. Simţul umorului este bunul-simţ dansînd.“ - William James
După ce au trăit o nesperată glorie în anii ’90, intelectualii români trec acum prin procesul de „rutinizare a charismei“, ca să folosesc o sintagmă weberiană. Într-o carte extrem de interesantă scrisă acum vreo 20 de ani, sociologul Wolf Lepenies (bun prieten al domnului Andrei Pleşu) vorbeşte despre fenomenul în care „oamenii cu conştiinţa împăcată împing în plan secund clasa cîrtitoare“, pe măsură ce economia de piaţă se dezvoltă. Cei care (pare că) ştiu îi înlătură pe cei care (pare că) se îndoiesc. Mai precis, specialiştii (autentici sau pretinşi) îi înlătură pe enciclopedişti. Guralivii îi înlătură pe specialişti. Obraznicii îi înlătură pe guralivi. În final, totul devine un concurs de obrăznicie între guralivi. Cîştigă acela care o dovedeşte cît mai gros, cît mai cuprinzător, cît mai strident.
De fapt, intelectualii români, cu farmecul lor desuet, dar indenegabil, au fost supuşi unor presiuni din partea contextului pentru care nu erau pregătiţi, pe care nu le aşteptau, despre care habar nu aveau cît pot fi de distrugătoare spiritual şi moral. În general, nu le-au făcut faţă. Le-au cedat. Prima presiune a venit din contactul cu banii. Veniţi dintr-o lume a sărăciei generalizate, intelectualii au fost surprinşi de datele lumii în care accesul la bani e neîngrădit ideologic. Intelectualii, în general, nu sînt lacomi şi nu sînt tentaţi să dea mari tunuri. Dar au gustul traiului confortabil şi, cel mai adesea, ceea ce cîştigă conform calificărilor lor profesionale este departe de a fi de-ajuns. Pentru a ajunge la confortul mulţumitor, mai au nevoie de ceva. Zbaterea pentru acel ceva a produs în mulţi intelectuali efecte neaşteptate. A doua presiune a venit din instituirea pieţei libere a ideilor. Pe de o parte – regulile lumii libere, pe de altă parte – nebunia Internetului, acestea au făcut ca piaţa de idei a Cetăţii să fie ultraaglomerată, graniţa dintre actorul care joacă în această piaţă şi publicul spectator s-a şters, practic, iar impostura, incompetenţa şi veleitarismul să nu mai poată fi, practic, cenzurate în nici un fel. Totul, absolut totul este pe tarabă. Scriitor autentic, sau doar mîzgălitor frenetic de cuvinte au acces virtualmente egal la piaţa de idei a Cetăţii. Diamantul se amestecă cu pietrişul, cu mărgelele de sticlă şi cu variate feluri de steril, iar cei mai mulţi dintre oameni, deşi teoretic caută diamantele, nu le-au văzut niciodată, nimeni nu le-a spus cum arată, aşa că habar n-au să distingă între cele ce văd. În fine, a treia presiune a fost contactul cu politicul. Legătura intelectualilor cu politica este complicată – ca mai toate legăturile de care sînt în stare intelectualii. Tentaţie, prilej de pierdere de sine, de împătimire, de orbire, datorie civică ori plăcere aiuritoare, politica a fost, poate mai mult decît banii, flacăra de care intelectualii s-au apropiat hipnotic, aidoma fluturilor de noapte, arzîndu-şi aripile, cel mai adesea.
Cel mai greu, însă, le-a fost intelectualilor să vadă că îşi pierd poziţia de prestigiu pe care se aflau în chip natural. Această pierdere s-a simţit într-o singură generaţie. Îmi amintesc bine că, în vremea fragedei mele copilării, păturile sociale cele mai profunde (majoritare atunci, ca şi acum, ca şi întotdeauna) aveau un respect aproape mistic pentru carte. „Omul cu carte“, adică trecut prin şcoli, era un ideal. Copiii erau educaţi în respectul „cărţii“, dar şi a celui care îşi dedica viaţa ei. Nimic din toate acestea nu mai e valabil acum. Cultul cărţii, aşa cum era el practicat de oamenii simpli ai generaţiei părinţilor mei, nu mai are corespondent acum. Mă grăbesc să precizez că nu sînt dintre cei care cred că lumea era bună şi respectuoasă acum 30 de ani şi că e rea şi insolentă acum. Observaţia mea că valorile educaţiei de acum 30 de ani s-au schimbat nu implică nici o judecată de valoare – nu spun că lumea s-a schimbat în bine sau în rău, ci doar că s-a schimbat.
În acest context, operaţiunea de umilire şi de distrugere a valorilor intelectuale din raţiuni politice pe care o practică Gâdea are bune şanse de reuşită. Lui Gâdea nu îi este greu să explice unui popor abrutizat de o lungă derivă că oameni precum Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu, H.-R. Patapievici, Gabriel Liiceanu, Dan Grigore şi alţii asemenea sînt, de fapt, nişte nulităţi. Că reperele Cetăţii sînt Ponta, Voiculescu sau chiar Antena 3. În lumea lui Gâdea, ca într-o veritabilă lume orweliană, există doar uralele unei mase oarbe şi resentimentare cînd cei „cu stea în frunte“ sînt umiliţi, scuipaţi, răstigniţi de aparatul de propagandă. Această lume, teoretic, poate fi spartă numai de practicarea cu tenacitate a bunului-simţ. Şi a variantei lui dansante. Dar, despre bun-simţ şi umor ca arme de luptă împotriva ticăloşiei – săptămîna viitoare.
Sever Voinescu este avocat şi publicist.
