Un cuvînt din Bucureşti

Toată lumea ştie, desigur, care este originea cuvîntului mitocan (derivat de la termenul bisericesc mitoc, metoc sau metoh „mînăstire subordonată“, intrat în română prin slavonă, dar de origine grecească: metóhi). În modificarea semantică atribuită cuvîntului (trecerea de la un sens propriu obiectiv, descriptiv, la cel figurat, depreciativ) sînt totuşi cîteva detalii mai puţin limpezi. Lingviştii au insistat, în ultimele decenii (cuvîntul a fost adesea explicat de Theodor Hristea), asupra fenomenului de degradare semantică, ilustrînd tendinţe mai generale ale gîndirii: un spaţiu subordonat şi marginal este stigmatizat şi asociat cu inferioritatea socială. Pentru paşii concreţi ai modificării semantice au existat totuşi ipoteze diferite; opiniile mai vechi nu legau neapărat metocul de inferioritate şi marginalitate, ci explicau sensul peiorativ al derivatului într-un mod oarecum anecdotic: pornind de la un anume metoc, de la un spaţiu urban specific – din Bucureşti. În măsura în care această origine s-ar dovedi cea adevărată, mitocan ar trebui să figureze în istoria limbii române într-o posibilă categorie a cuvintelor bucureştene. În genere, explicaţiile etimologice anecdotice, care leagă un cuvînt de un loc, o persoană sau o întîmplare concretă, trebuie privite cu suspiciune; în acest caz, ele par totuşi destul de credibile.

Cuvîntul e atestat tîrziu, în secolul al XIX-lea, primii autori care îl folosesc sugerînd o legătură a sa cu toponimia populară a Capitalei. Actul de înregistrare al termenului e nuvela lui Nicolae Filimon Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala (1861), în care un personaj declară „Numeşte-mă amploiat, om de litere, proprietar etc., dar nu mă trece între mitocani, căci sînt fecior de boier“. În notă, autorul explica: „Sub nume de mitocani, popolul de jos înţelege pe dulgheri, zidari şi alţi meseriaşi, ce locuiesc pe la mahalale şi mai cu seamă pe la metohul din Dealul Spirii, de unde derivă chiar numele de mitohani.“ Ar fi fost aşadar vorba nu de metoc în genere, ca emblemă a marginalităţii, ci de reperul unei zone cu renume relativ prost a oraşului: Biserica Spirei (Spirea-Veche), construită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi care a fost într-adevăr metoc al Mitropoliei, pe terenul căruia fusese construită, apoi al unei mănăstiri de la Muntele Athos. În Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă (2003), Adrian Majuru descrie zona rău famată a Podului Calicilor, extinsă treptat spre Dealul Spirii (p. 67). Mulţi dintre cei care au scris despre istoria Bucureştiului vorbesc de renumele unora dintre mahalale: „a Tirchileştilor din Dichiu şi a Jarcaleţilor din Spirea Veche, şi unii şi alţii avînd faima de cei mai straşnici bătăuşi“ (G. Costescu, Bucureştii vechiului Regat, 1944, p. 33). În dicţionarul său din 1939, A. Scriban citează expresia mitocan din dealu Spirii, dar evocă pentru explicarea originii alte metocuri: „după locuitorii de pe lîngă fostu mitoc al Rîmnicului în Bucureşti, unde e astăzi Ateneu[‘], şi de pe la biserica Ceauş Radu.“ Denumirea unei mahalale după biserică era larg răspîndită în trecutul bucureştean. Iar toponimia urbană a Bucureştiului a produs etichete sociale şi morale în trecut – de la craii de Curtea-Veche la cei ca din Tirchileşti (Zanne, Proverbele românilor, vol. VI, p. 400) – aşa cum o face şi astăzi, chiar dacă acestea nu au mai dat naştere unor termeni comuni (de la Ferentari, Primăverii, Dorobanţi etc.).

Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, cuvîntul era atît de răspîndit, încît Laurian şi Massim îl înregistrează în Glosarul care coprinde vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor (1871), împreună cu derivatele mitocăneşte, mitocănime şi mitocănesc; mitocan e definit prin sinonime culte („inurban, rustican, incult, impolit, grosolan“) şi ca „neguţătorel, neguţător de negoţul cel mai mic şi respectat: servitor, băiat de boltă neguţătorească“. Explicaţia autorilor, mai generală, trimite pînă la urmă tot la o istorie locală bucureşteană: „mai toate metoacele monastirelor, mai ales ale episcopilor, erau fundate şi se află încă prin suburbiile Bucureştilor; după metoacele acestea din suburbiile cele mai retrase ale capitalei luară metocanii numele şi calificaţiunile ce poartă şi astăzi“ (am transpus ortografia latinizantă a textului de sub cuvîntul-titlu metocanesce).

Cum ajunge un cuvînt bucureştean (v. şi Zanne, Proverbele românilor, vol. IV, p. 455: „cuvînt întrebuinţat mai ales la Bucureşti, unde pare că s-a şi născut“; dicţionarele mai vechi foloseau şi eticheta muntenesc) să devină unul naţional? Nu numai pentru că expresivitatea popular-urbană a limbajului din Capitală e imitată de mulţi, ci, în bună parte, datorită literaturii şi presei. Caragiale a contribuit desigur la răspîndirea lui, folosindu-l în teatru – în O noapte furtunoasă, termenul e repetat de multe ori, mai ales de Ziţa şi de Rică –, în schiţe, amintiri, articole gazetăreşti. La Caragiale, mitocan e aproape în totalitate un cuvînt al personajelor, folosit de autor doar cu distanţare ironică: hazul provine din teama de mitocani a celor care se consideră urcaţi pe o treaptă mai sus, nu din ridiculizarea mitocanului însuşi. Cuvîntul apare la Eminescu şi în Sărmanul Dionis, într-o scenă bucureşteană („cîte un mitocan cu capul lulea de vin“). Ghica, în Convorbiri economice, îl pune pe un tînăr să teoretizeze existenţa a două categorii umane – proşti şi dibaci: „pe proşti noi îi numim mitocani, opincă, onorabili cetăţeni sau public independinte şi inteliginte.“ Probabil că a contat destul de mult şi folosirea insistentă în revistele umoristice ale vremii (de pildă în Furnica). Oricum, un cuvînt peiorativ, cu rol de insultă şi ironizare are toate şansele să intre în uz cu mare rapiditate, mai ales cînd noutatea se înscrie într-o serie cu sonorităţi asemănătoare (mocofan, mîrlan, bodîrlan, ţopîrlan etc.)

Cuvîntul mitocan mi se pare, aşadar, indisociabil legat de oraşul care l-a creat, l-a impus, îl foloseşte intens, îl ilustrează constant.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).