Pînă unde se întinde curtea Rusiei? – cînd doi coloşi spun prostii

Publicat în Dilema Veche nr. 526 din 13-19 martie 2014
De unde vine gazul cînd nu mai vine de la ruși – și cu cine îl împărțim? jpeg

Acum, că Vladimir Putin a comis măgăria, lumea se străduieşte să găsească soluţii de rezolvare. Doi coloşi ai gîndirii strategice americane au avut intervenţii publice săptămîna trecută. Washington Post a găzduit o serie de editoriale care, citite grupat, lasă să se întrevadă dilemele şi opţiunile Americii.

Henry Kissinger iese din adormire cu un editorial publicat în WP pe 6 martie: „How the Ukraine crisis ends“ („Cum se termină criza din Ucraina“). Pe scurt, Kissinger spune că „Vestul trebuie să înţeleagă că, pentru Rusia, Ucraina nu poate fi niciodată doar o ţară străină.“ Continuă notînd cîteva dintre datele istorice care leagă Rusia de Ucraina, apoi spune că „chiar şi disidenţi faimoşi ca Aleksandr Soljeniţîn sau Josef Brodski au insistat că Ucraina era parte integrantă din istoria Rusiei.“ Dar, desigur, „ucrainenii sînt elementul decisiv“. Deci, depinde de ucraineni. Ce anume depinde de ei? Marele gînditor american vine cu o listă scurtă de soluţii, mai exact patru principii fondatoare ale noii ordini: „1) Ucraina ar trebui să aibă dreptul de a alege în mod liber asocierea sa politică şi economică, inclusiv cu Europa. 2) Ucraina nu ar trebui să se alăture NATO, o poziţie pe care am exprimat-o şi acum cîţiva ani, cînd s-a pus ultima dată această problemă. 3) Ucraina trebuie să fie liberă să formeze orice guvern compatibil cu voinţa exprimată de poporul său. Lideri ucraineni înţelepţi ar opta apoi pentru o politică de reconciliere între diferitele părţi ale ţării. Pe plan internaţional, ei ar trebui să urmeze un curs similar celui al Finlandei. Această ţară nu lasă loc de îndoială asupra independenţei sale şi a cooperării cu Vestul, dar evită cu grijă ostilitatea instituţională faţă de Rusia. 4) Este incompatibil cu regulile lumii actuale ca Rusia să anexeze Crimea.“  

Cu două zile înainte de editorialul lui Kissinger, în acelaşi ziar a apărut un altul, scris de Zbigniew Brzezinski: „What is to be done? Putin’s aggression in Ukraine needs a response“ („Ce e de făcut? Agresiunea lui Putin în Ucraina necesită un răspuns“, 4 martie). Brzezinski are un cu totul alt ton decît Kissinger. E îngrijorat că Putin va lua şi restul Ucrainei, ceea ce ar fi similar cu acţiunile lui Hitler, care a luat regiunea sudetă în 1938, după Acordul de la München, şi apoi a invadat întreaga Cehoslovacie, în 1939. „Dacă Ucraina este zdrobită în timp ce Occidentul se uită pur şi simplu, noua libertate şi securitate în ţările vecine – România, Polonia şi cele trei state baltice – vor fi ameninţate“, zice Brzezinski. Recomandă cooperare şi ajutor militar pentru Ucraina, pentru că ar trebui să-i fie clar lui Putin că Ucraina va rezista, că o invazie rusească în estul ţării va fi un exerciţiu complicat şi de lungă durată şi că ucrainenii nu vor fi lăsaţi baltă. Cu alte cuvinte, Brzezinski recomandă o atitudine dură faţă de Rusia, Occidentul ar trebui să spună explicit Rusiei ce costuri masive va avea de suportat dacă nu dă înapoi. Dar asta nu înseamnă că îndeamnă la război. Dimpotrivă, cînd se ajunge la viitor, spune că: „Occidentul ar trebui să reasigure Rusia că nu vrea să atragă Ucraina în NATO sau să o întoarcă împotriva Rusiei. Ucrainenii înşişi trebuie să definească natura şi profunzimea relaţiei lor cu Europa.“  

Aceste două texte au avut parte de primiri cu totul diferite. Nu numai în România. În general, cei speriaţi de ideea confruntării cu Rusia şi idioţii utili ai Rusiei au aplaudat şi dat share la textul lui Kissinger. Cei înverşunaţi împotriva Rusiei au făcut la fel cu textul lui Brzezinski – doar are comparaţia cu Hitler, nu? E drept că Brzezinski spune ce trebuie cînd evaluează situaţia curentă. Dincolo de limbaj, însă, soluţiile celor doi nu diferă foarte mult.

Brzezinski se concentrează pe cum ar trebui ameninţată Rusia, Kissinger – pe cum ar trebui acomodate nevoile Rusiei. Şi după ce trece această criză, care va fi aranjamentul? Aici, cei doi pică de acord: Ucraina nu trebuie să fie subiect de dispută între Rusia şi Occident, Ucraina e liberă să aleagă ce doreşte şi nu trebuie să adere la NATO.  

Cum adică, o ţară e liberă să facă ce doreşte atîta timp cît alege să nu supere Rusia? Vedem aici un conflict acut între logică şi realism. Să revedem ce zice Kissinger la punctul 3: ucrainenii ar fi liberi să îşi aleagă guvernul. Apoi, liderii ucraineni vor opta pentru finlandizare. Bun, şi dacă aceşti lideri liber aleşi nu vor opta pentru finlandizare? Dacă vor opta pentru aderarea la UE şi la NATO? Ce se va întîmpla atunci? Va fi liberă Rusia să invadeze Ucraina? Acelaşi lucru îl spune implicit şi Brzezinski cînd zice că Occidentul ar trebui să asigure Rusia că nu vrea să atragă Ucraina în NATO. Bun, dar dacă Ucraina vrea ea în NATO, ce ar trebui să facă Occidentul? Să asigure Rusia că nu va primi Ucraina în NATO niciodată, în nici un fel de condiţii?

De fapt, discuţia cu NATO este oricum o capcană în care mediul intelectual occidental a picat deja. Aderarea la NATO a Ucrainei nu era pe agendă. Nici măcar aderarea la UE nu era, ci doar asocierea politică şi economică, aderarea ar fi urmat ulterior, dacă totul mergea bine. Ce este cel mai exasperant în modul în care atît Kissinger cît şi Brzezinski pun problema e că, de fapt, Ucraina şi Occidentul aplică deja ceea ce ei recomandă. Şi asta nu a împiedicat Rusia să invadeze Ucraina. Ce zic cei doi? Că ucrainenii ar trebui să fie liberi să aleagă ce curs vor, spre Europa sau spre Rusia, dar NATO să fie în afara discuţiei. Exact asta se întîmpla pînă acum.  

Aderarea Ucrainei la NATO a fost politica oficială a Kievului, în anii ’90. Ucraina a participat cu trupe la misiunile NATO din Bosnia şi Kosovo (aici a existat chiar un batalion mixt polono-ucrainean). Pînă la finele anilor ’90, poziţia faţă de NATO a Ucrainei şi a României era similară: ţări care vor să intre. Diferenţa a fost făcută de influenţa propagandei ruseşti – aproape zero în România, foarte mare în Ucraina, unde jumătate din populaţie urmăreşte intens televiziunile ruseşti. Odată ce Putin a preluat controlul televiziunilor, presa rusească a turnat aceeaşi placă cu NATO instrument militar-imperialist. Revoluţia Oranj din 2004 nu a putut contracara acest trend. Astfel încît la alegerile din 2010, nici Iulia Timoşenko, nici Victor Ianucovici nu mai propuneau aderarea la NATO. Pur şi simplu, chestiunea a dispărut de pe agenda politică. În iulie 2010, Rada de la Kiev a adoptat o lege prin care a proclamat nealinierea ca politică oficială a Ucrainei. Înainte de evenimentele de la Kiev, doar partidul naţionalist Svoboda mai avea în program aderarea la NATO. Nici UDAR al lui Klitschko şi nici şi partidul Iuliei Timoşenko nu au aderarea la NATO în programele lor. Practic, Ucraina s-a aliniat la poziţia deja adoptată de Republica Moldova, care are în Constituţie o clauză de neutralitate şi unde nu există o politică oficială de apropiere de NATO. Tocmai pentru a nu supăra Rusia. Ucraina şi Moldova aplicau deja politica de finlandizare aşa cum o propune Kissinger (libere să adere la UE, nu la NATO).

Dar nu a fost destul pentru Rusia. De fapt, echivalentul finlandez nu are nici un sens ca recomandare pentru viitor. Finlanda a avut o politică de strictă neutralitate în timpul Războiului Rece. Exista atunci un consens, aplicat cu încăpăţînare, că nu e voie nici măcar să critici Uniunea Sovietică, pe care acum finlandezii înşişi îl consideră ruşinos. Pentru a-ţi menţine autonomia şi o democraţie funcţională în contextul finlandizării, trebuie să ai o coeziune socială şi instituţii deja solide. Pe care Finlanda le-a avut, dar Moldova şi Ucraina –  nu. În ce priveşte orientarea externă, Finlanda însăşi a renunţat la finlandizare după terminarea Războiului Rece. Este astăzi membră a UE (a aderat în 1995, imediat cînd s-a putut). Deşi nu este membră NATO, Finlanda menţine o cooperare militară intensă cu Alianţa. Cooperarea Ucraina – NATO sau Moldova – NATO e mult mai timidă.  

Nu e ca şi cum Ucraina era pe cale de a fi înghiţită de Occident, de rămînea visul lui Soljeniţîn neostoit. Dimpotrivă, Rusia a intervenit atît de brutal doar pentru că pe agendă era o asociere a Ucrainei cu UE. Deci, mult mai puţin decît situaţia Finlandei. Atunci, care este logica soluţiei finlandeze propuse de Kissinger pentru Ucraina?  

Poziţia realistă a celor doi gînditori (realistă în sensul şcolii de gîndire, nu ca atribut) este de o ipocrizie strigătoare la cer: dăm din buze pe tema suveranităţii poporului ucrainean, dar recunoaştem că această suveranitate e limitată de ceea ce consideră Rusia a fi dreptul său la sfera de influenţă. Invocarea lui Soljeniţîn şi a lui Brodsky de către Kissinger e un mod de a semăna confuzie: nu Putin e cel care vrea Ucraina, e ceva ce poporul rus doreşte, chiar şi disidenţii vor. Ei, şi ce? De ce ar fi mai importantă opinia a doi disidenţi ruşi decît opinia a doi disidenţi români sau estonieni sau ucraineni? De ce are Rusia, prin definiţie, dreptul de a alege singură pînă unde se întinde visul său imperial? Dacă am renunţat, după Helsinki 1975 (apropo de Finlanda), la schimbări de graniţe potrivit fantasmelor proprii, de ce doar Rusia ar avea dreptul să îşi urmeze fantasmele şi de ce poeţii şi scriitorii săi naţionalişti ar fi voci legitime de citat cînd propunem soluţii geopolitice?

Nu se poate în acelaşi timp să spui că Ucraina trebuie să fie liberă să aleagă ce drum doreşte şi că trebuie să respectăm dreptul Rusiei de a avea Ucraina în sfera sa de influenţă. Pentru că tocmai de aici a plecat toată tevatura: ţările astea mici din vecinătatea Rusiei au tendinţa de a fugi din sfera de influenţă rusească. E un dat. Balticii, est-europenii au prins momentul potrivit în ani ’90 şi au evadat. Dacă URSS, apoi Rusia, ar fi fost atractive, am fi stat toţi cuminţi în curtea rusească şi asta era. Nu e ca şi cum ne-a obligat Occidentul să aderăm la UE şi la NATO, dimpotrivă, ne-am chinuit să intrăm. Deci, ori avem dreptul de a nu fi vasali ai Rusiei, ori Rusia are dreptul la sferă de influenţă. Amîndouă – nu se poate.  

Discuţia asta e de mai mare interes pentru noi, românii, decît ne place să credem. Am observat o oarecare mirare că Brzezinski ne-a pus la posibile ţinte, alături de polonezi şi de baltici. Adică noi? Dar ce are Rusia cu noi? Noi sîntem bine-mersi. Nu vreau să vă induc panică, dar uitaţi-vă pe hartă. Crimeea şi Odesa sînt mai aproape de România decît de Polonia. Faptul că polonezii sînt mai agitaţi nu arată decît că spaţiul public românesc e atît de provincial şi autist la problemele de dezbatere externă, nu că am fi mai maturi.  

Am participat săptămîna trecută la o teleconferinţă organizată de Center for European Policy Analysis (CEPA), un think-tank din Washington, specializat în problemele Europei. S-a vorbit acolo despre faptul că se încetăţeneşte în SUA şi în Occident ideea asta că Rusia are totuşi dreptul la sfera sa de influenţă. Bravul Edward Lucas, expert asociat la CEPA şi corespondent al The Economist, a combătut ideea. M-am alăturat zicînd că, din punct de vedere românesc, şi noi eram, acum 20 de ani, consideraţi a fi în curtea legitimă a Rusiei, deci că discuţiile astea ar trebui să aibă mereu în vedere şi ce vor popoarele astea aflate la mijloc. Cred că românii, cehii, balticii, polonezii ar trebui să aducă mereu acest argument în dezbaterile occidentale: nu consideraţi sferele de influenţă legitime. Dacă Rusia are o problemă cu popoarele care vor să se îndepărteze de ea, e problema Rusiei, nu a Occidentului – care Occident nu are dreptul să negocieze sau să accepte legitimităţi de acest fel. Nu în România, nu în Polonia, nici în Moldova sau în Ucraina. Pentru că, dacă acceptăm în Ucraina, s-ar putea ca undeva în viitor şi alţii să accepte că, la o adică, România a avut atît de multe legături istorice cu Rusia… 

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE 

1031545422 jpg
Reformiști și antireformiști
Prima reforma semnificativă a fost în perioada 1996-2000, atunci cînd companiile de stat înregistrau pierderi și datorii foarte mari, care riscau să blocheze economia.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
„Nu merge bine”
În fapt, Brexit-ul a fost o lecție și un avertisment.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Cîinii și românii
Ascult şi aud, în întuneric, mesajul, totodată imemorial şi eschatologic, al destinului naţional.
Frica lui Putin jpeg
Dumnezeu ca bun de consum
În tot cazul, omul tradițional știa cărui dumnezeu să se închine și cum s-o facă. N-avea de ales decît în ce fel să urmeze tabla valorilor prescrise.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Prizonieri în rang secund?
După ce ne-am enervat și am jurat boicoturi, ne-am potolit repede. N-am boicotat nimic.
m simina jpg
Gara din New York
Dar Grand Central Terminal a avut noroc.
Iconofobie jpeg
Capitale…
În condiţiile unei dinamici culturale fireşti, şi Iaşiul, implică autorul, ar putea avea un destin similar, eliberîndu-se – o dată pentru totdeauna – de complexul „trădării” de la 1859...
„Cu bule“ jpeg
Cuvinte de mimă
Una e să mimezi cuvîntul pinguin, alta e să înlesnești ghicirea unor cuvinte ca destoinic sau adică, de fapt sau păi.
HCorches prel jpg
A construi nu înseamnă neapărat a desființa mai întîi
Se știe cît de puțin stagiu pedagogic se face la orice facultate, pentru a se obține calificarea de profesare în învățămînt.
p 7 Departamentul de Justitie WC jpg
Patrioți doar cu vorba
Cine sînt patrioții și cine sînt tiranii? Efortul de a răspunde la această întrebare va decide dacă America rămîne unită într-un stat de drept sau capitulează în fața violenței devastatoare.
radu naum PNG
Arbitrii români au orbul găinilor?
O veche zicală a meseriei pretinde că un deţinător de fluier trebuie să aibă auzul selectiv (la boscorodelile jucătorilor).
Comunismul se aplică din nou jpeg
Geografia dintotdeauna
Tim Marshall spune că „geografia nu dictează cursul tuturor evenimentelor” și încearcă să nu cadă în capcana unui determinism geografic (care ar putea fi asemănător, nu-i așa, cu determinismul economic marxist).
O mare invenție – contractul social jpeg
Moartea lui Tudor Vladimirescu: asasinat sau executarea unei pedepse?
Codul penal militar intern al Eteriei nu avea nici o valoare juridică.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
„Rusia trebuie să piardă”
Orice alt deznodămînt va duce la destrămarea ordinii internaționale așa cum o știm acum, cu consecințe ce nu pot fi estimate.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Punct și de la capăt
Dar, în general, reacția unora dintre politicienii și gazetarii autohtoni după eșecul Schengen n-a reușit să depășească mimica unei bosumflări provinciale.
Frica lui Putin jpeg
Antimaniheism
Dar se poate întreba cineva: dacă răul nu se activează fără o anumită, fie și mică, proporție de bine, de ce binele însuși nu e mai puternic și mai activ?
m simina jpg
Pisicile de la Palatul de Iarnă
În altă ordine de idei, aș merge pe mîna Ecaterinei cea Mare: Albastru de Rusia și Angora albă.
AFumurescu prel jpg
Federaliștii și antifederaliștii români
A te trezi cu un picior în fiecare tabără, ca să nu zic luntre, e o binecuvîntare și un blestem.
Iconofobie jpeg
Poeți (și critici?)
Dar şi cei croiţi astfel sînt, la urma urmelor, să admitem, nişte poeţi.
„Cu bule“ jpeg
Mim și mimă
În franceză, după unele oscilații de încadrare într-un gen, mime s-a fixat ca substantiv masculin, iar pantomime ca feminin.
HCorches prel jpg
Oldies but goldies
De la Simona Popescu la Emil Brumaru, de la Mircea Dinescu la Mircea Cărtărescu, autorii contemporani nu lipsesc.
radu naum PNG
Există un stadion nou de fotbal în Ghencea. Pentru ce echipă?
Da, există, dar numai pentru unii. Pentru alţii, nu există. E ca şi cum n-ar fi, ca şi cum în mijlocul acelui cîmp din Ghencea ar fi doar un lan de grîu, sau o groapă ca a lui Ouatu, sau vidul cosmic.
p 7 WC jpg
Revenirea „delictului de gîndire”
O persoană, spunea Atkin, nu poate fi reținută sau privată de bunurile proprii în mod arbitrar, nici chiar în vreme de război.
index jpeg 6 webp
Afacerea Tate și modelul românesc
Era, într-un fel, un amestec de sisteme de vînzare de tip MLM (multi-level marketing) cu principiile funcționării unei secte.

Adevarul.ro

image
Cum va fi vremea în ultima lună de iarnă. Care e recordul de ger năprasnic în România
Temperaturi foarte scăzute sau maxime termice neobişnuite s-au consemnat, de-a lungul timpului, în luna februarie. Recordul de ger a fost bătut la data de 10 februarie 1929, când la Vf.Omu s-au înregistrat minus 38 grade Celsius.
image
Patru lucruri în care se măsoară cu adevărat fericirea. Ce spune un profesor de la Harvard
Dr. Sanjiv Chopra, profesor la Harvard, a explicat de ce 20 de milioane de dolari câștigați la loto nu te fac fericit pe termen lung și care ar fi cele cinci lucruri care ar ajuta cu adevărat pentru a obține această stare.
image
Şi-a ucis cea mai bună prietenă din dorinţa de a fi mamă. Cele două femei se cunoscuseră la biserică
Crima haluncinantă, comisă de o femeie din Texas a uimit o lume întreagă. Aceasta şi-a omorât cu sânge rece cea mai bună prietenă, pe care o cunoştea de mai bine de un deceniu. Totul pentru a-i fura copilul.

HIstoria.ro

image
Moartea căpitanului Valter Mărăcineanu, un erou al Războiului de Independență
Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” deține în patrimoniul său o fotografie inedită a eroului român Valter Mărăcineanu.
image
Armata lui Vlad Ţepeș: Arme și echipamente
Cu toată lipsa de piese originale din epocă, putem reface echipamentul și armamentul trupelor lui Vlad Ţepeș, bazându-ne pe puținele piese existente, pe sursele pictate și scrise și pe comparații cu zonele din jur.
image
Sfârșitul Bătăliei de la Stalingrad: Capitularea mareșalului Paulus
În timpul nopții de 30 spre 31 ianuarie 1943, Brigada 38 Motorizată, având atașate companiile de geniu, a încercuit zona din jurul Pieței Eroilor Căzuți și magazinul Univermag, întrerupând legăturile telefonice dintre comandamentul mareșalului Friedrich Paulus și unitățile subordonate.