Iarăşi alegeri europene frustrante
În urmă cu cinci ani lansam Centrul Român de Politici Europene, cu un raport despre sistemul de alegeri la europarlamentare. Spuneam atunci că actualul sistem, cu listă unică naţională închisă, e cel mai prost posibil – atît în ceea ce priveşte participarea publică, cît şi rezultatul selecţiei candidaţilor.
Spre deosebire de alte idei pe care le-am promovat în aceşti cinci ani şi care au ajuns să fie implementate, aceasta se loveşte mereu de un zid. E, în primul rînd, zidul ignoranţei. Foarte puţini politicieni români (şi ziarişti, şi ONG-işti) ştiu că sistemul nostru cu listă închisă nu este regula în UE, ba dimpotrivă, este practicat în puţine ţări. Foarte mulţi cred că este impus de UE. Nu este. Parlamentul European a stabilit să fie vot proporţional – adică să nu fie circumscripţii majoritare (ceea ce numim greşit în România „uninominal“). Intenţia era de a nu favoriza curentele dominante, să poată fi reprezentate în PE şi minorităţile. În rest, fiecare stat îşi poate alege modul în care votul pe listă funcţionează în cazul său.
Sînt unele state, cum este România, care au adoptat această tehnică barbară: o singură listă la nivel naţional, cu ordinea candidaţilor fixă şi stabilită de partide. Am fi putut avea liste deschise (candidaţii plasaţi aleatoriu, alegătorii aleg ordinea); liste semideschise (partidul fixează o ordine, dar alegătorii o pot schimba); am fi putut avea vot unic transferabil sau varianta luxemburgheză de vot multiplu (alegătorul alege direct un nume de candidat sau mai mulţi candidaţi, chiar şi de la partide diferite). Am fi putut avea liste regionale. Sistemul electoral european era la discreţia noastră, dar l-am ales pe cel mai prost. Şi dau de oameni de la vîrful partidelor care îmi zic senini: dar aşa cere Uniunea Europeană. Ştiţi senzaţia aceea că ai vrea să fii într-un joc video şi să-l dai cu capul de masă pe individul din faţa ta. Problema nu e că nu ştie genul acesta de informaţie, ci că e într-o poziţie publică în care nu ar fi trebuit să ajungă fără să o ştie.
Chiar dacă ignoranţa ar fi rezolvată, adică s-ar şti la nivelul elitei politice că există şi alte opţiuni, urmează apoi problema interesului. Avem puţină deschidere faţă de ideea de competiţie deschisă. Acum mai bine de un an, cînd am organizat nişte întîlniri informale pentru a testa deschiderea faţă de schimbarea sistemului, am găsit puţină înţelegere chiar la actualii europarlamentari. Marşaseră atunci Cristian Preda şi Sebastian Bodu – nu întîmplător, ambii nu se mai găsesc pe lista partidului în care erau atunci.
În 2009, propusesem cea mai mică schimbare faţă de statu-quo, anume o listă semideschisă – partidul stabileşte o ordine pe listă, alegătorul o poate accepta ca atare, punînd ştampila pe partid, sau poate avantaja unul dintre candidaţi, punînd ştampila în dreptul său. Votul se calculează pentru partid, iar pentru fiecare partid se ţine o numărătoare a voturilor individuale, urmînd ca mandatul să fie atribuit individual, ţinînd cont şi de aceste voturi. Asta ar face ca locul pe listă să nu mai fie o ghilotină şi ar spori interesul, atît al alegătorilor, cît şi al candidaţilor. Cu actualele liste închise, fiecare partid îşi calculează, conform sondajelor, cam la cîte locuri poate să spere. Singura necunoscută este unde exact va pica linia. Astfel încît avem două categorii de candidaţi care au certitudini: cei care sigur vor fi europarlamentari şi cei care sigur nu vor fi europarlamentari.
La fiecare partid, lista cu admişi din start e mai lungă sau mai scurtă, dar e cert că există. La PDL, primii trei sigur intră (Stolojan, Macovei, Traian Ungureanu), la PSD-PC primii 11 intră, şi tot aşa. De cealaltă parte, e lista cu respinşi în mod cert. Aici intră de obicei oameni drăguţi, dar fără greutate în partide, tinere speranţe care sînt puse acolo pentru încurajare etc. Văd pe lista PDL o chestiune interesantă – au pus pe locurile sigur neeligibile nişte primari foarte populari: Mircea Hava de la Alba Iulia (locul 11), George Scripcariu de la Braşov, Gheorghe Falcă de la Arad şi Dorin Florea de la Tîrgu Mureş (locurile 14-16). Emil Boc lipseşte şi e deja la alt partid de facto. Rămîne de văzut dacă oamenii vor vota o listă unde îşi văd primarii, chiar pe locuri neeligibile.
Ce se află între lista celor sigur eligibili şi lista celor sigur neeligibili? La mijloc este terenul care contează cu adevărat – marea bătălie electorală să dă pentru a muta linia roşie deasupra sau dedesubtul a maxim două sau trei nume. Care nici măcar nu contează foarte mult – ei, ca persoane. Eu nu am auzit în campanie un mesaj de genul: eu, candidatul Gigel de pe locul 7 pe lista partidului meu, am nevoie ca partidul să cîştige 20% din voturi ca să intru şi eu în Parlamentul European, deci, stimaţi alegători, să ne mobilizăm pentru a scoate 21%. E un mesaj atît de complicat, încît e imposibil de transmis în campanie fără a fi hazliu. Acest calcul se face numai în staff-urile partidelor. Deşi, repet, e singurul calcul care contează în ziua alegerilor, singura decizie reală lăsată pe seama alegătorilor.
Şi asta pentru că am adoptat acest sistem sinistru cu listă închisă. Acum mulţi ani, încă înainte de aderarea României la UE, am avut o conversaţie interesantă cu un om care atunci era important la vîrful unui partid – genul de tip care le ştie pe toate pentru că e cinic şi, fiind cinic, are mereu aşteptări pesimiste, deci nu e niciodată dezamăgit. Îi ziceam că România ar trebui să adopte un sistem de vot cît mai deschis, că era aberant să renunţăm la lista închisă (la nivel judeţean) pentru Parlamentul român, dar să adoptăm o versiune şi mai proastă (închisă, la nivel naţional) pentru Parlamentul European. Cinicul nostru îmi zice: tu chiar vrei să decidă publicul pe cine să trimitem la Bruxelles, vrei să ajungă acolo Hagi şi Becali? Era epoca în care se discuta foarte mult că votul uninominal va băga vedete anoste în Parlamentul de la Bucureşti. Ei, bine, Becali a ajuns acolo, şi nu pentru că am fi deschis sistemul, dimpotrivă. Acum se vede ce dezbatere aberantă am avut în legătură cu uninominalul. Pericolul cel mai discutat nu s-a întîmplat, nu s-a umplut Casa Poporului de fotbalişti şi gimnaste. Irina Loghin şi Dolănescu au fost parlamentari pe vechiul sistem, aleşi de liderul de partid, şi rămîn cele mai stupide prezenţe acolo, deşi avem deja două parlamente alese uninominal. Nu s-a adeverit nici avantajul cel mai discutat de presă (care s-a luat după activismul bazat pe sloganuri de la Asociaţia Pro Democraţia): o mai bună legătură cu alegătorii, reformarea de jos a clasei politice. Vă simţiţi mai bine reprezentaţi? Cînd aţi scris ultima dată senatorului dumneavoastră? Pe de altă parte, s-a întîmplat pericolul de care am avertizat doar puţini, care am fost voci minoritare atunci (meritul Alinei Mungiu-Pippidi, în primul rînd): agravarea migraţiei politice şi destructurarea partidelor ca formă de agregare a opţiunilor şi a majorităţilor. Şi mai trist este că votul uninominal a produs mai puţini lideri care să-şi facă un statut prin lupta parlamentară. Amintiţi-vă ce carieră au făcut Emil Boc şi Mona Muscă – aleşi pe listă –, remarcaţi la nivel naţional doar din Parlament.
Revenind la discuţia mea cu cinicul de serviciu, înainte de 2007, îmi spunea că votul pe listă închisă ne va asigura candidaţi buni în PE, pentru că şefii de partid ştiu ei mai bine şi vor propune oameni buni. Acum vedem că e fals. Şefii de partid îşi pun rude pe locuri eligibile. Relaţia cu şeful de partid, de-a lungul anilor, e esenţială şi asta perverteşte activitatea europarlamentarului; de ce să te agiţi să performezi cînd e destul să vorbeşti des cu şeful la telefon?
Performanţa parlamentară în PE ar trebui să se măsoare prin influenţă politică în interiorul instituţiei. Iar şefii de partid din România sînt într-o poziţie excepţional de proastă ca să ştie ei înşişi care e această performanţă. Nu activează acolo, au prea multe pe cap, oricum, la Bucureşti. Atunci, ar trebui fie să se bazeze pe feedback de la şefii politici ai familiilor europene (domnul Schultz, sînt Ponta, dom’le, care dintre ăştia ai mei v-a plăcut pînă acum, cui îi daţi rapoarte în lucru dacă rămîne în funcţie?), fie să folosească un indicator obiectiv: numărul de rapoarte obţinute deja de europarlamentari. Din păcate, chiar dacă ar vrea să facă asta (ceea ce nu e cazul), numărul de rapoarte îl diferenţiază prea puţin pe europarlamentul român mediu. Excepţia e Monica Macovei, care e un europarlamentar din altă ligă. Credibilitatea ei personală pe domeniul justiţiei, puterea grupului popular şi faptul că Parlamentul în sine a descoperit noi arii de reglementare în zona de afaceri interne şi justiţie, după ce a căpătat puteri noi acolo prin Tratatul de la Lisabona, au făcut ca Monica Macovei să fie europarlamentarul cu cele mai multe rapoarte adoptate (din toate ţările). Este motivul pentru care am recomandat public votul pentru lista pe care se află Monica Macovei (înainte să ştiu chiar dacă va fi lista PDL sau lista PMP). Consider ruşinoasă campania dusă împotriva ei de către Cristian Preda şi Elena Băsescu, şi PMP are un start în viaţa politică, şi trist, şi ratat.
Deci, cum selectează şefii de partide candidaţii pentru locurile cert eligibile? Aici este marea necunoscută. Vasile Blaga a avut înţelepciunea de a o pune pe Macovei pe listă, urmată de persoane fidele lui. Crin Antonescu a fost conservator, a pus oamenii deja prezenţi în PE, chiar dacă asta înseamnă să prelungească nişte performanţe altfel mediocre. Victor Ponta încearcă un amestec de nume şterse, dar celebre, cu necunoscuţi interesanţi. Corina Creţu s-a remarcat în PE prin activitate îndelungată, fără realizări concrete, şi doar lipsa de cadre de primă mînă (partid mare, aflat la guvernare), dornice să plece la Bruxelles, ar explica faptul că ea deschide lista. Damian Drăghici va fi vîndut în campanie ca romul de serviciu, o alegere interesantă, dar nu va produce impact real în PE. Paradoxal, un nume din josul listei mi-a atras atenţia – Sorin Moisă, locul 10 (eligibil pe calculele actuale). Moisă a fost mîna dreaptă a lui Jonathan Scheele cînd acesta scotea din sărite Guvernul Năstase înainte de aderare, apoi a fost (şi este încă) un om-cheie în cabinetul lui Dacian Cioloş. Un doctorat la Oxford întregeşte imaginea. Deci, un insider în Comisia Europeană, care ar putea începe o carieră de bun augur în Parlament. Mă întreb dacă prezenţa lui Moisă la PSD înseamnă şi o înţelegere pentru un nou mandat de comisar pentru Dacian Cioloş – în condiţiile unui previzibil conflict între Traian Băsescu şi Victor Ponta, pe tema „cine numeşte comisarul“, Cioloş ar fi un om acceptabil pentru ambii.
Însă Moisă este ascuns undeva pe locul 10, Macovei a prins lista PDL, fiind o excepţie, şi în rest vom continua cu o echipă ştearsă de europarlamentari. Şi, mai ales, vom avea alegeri cu miză reală mică. Condiţiile pentru independenţi sînt făcute încît să descurajeze (100.000 de semnături) şi, cînd scriu acest articol, nu e clar dacă vreunul dintre cei anunţaţi vor reuşi să le strîngă.
facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE
Apariţia acestui text a fost realizată cu asistenţa Uniunii Europene, în cadrul unui grant oferit de Parlamentul European în domeniul comunicării. De conţinutul acestui articol este responsabilă doar revista Dilema veche şi nu se poate considera sub nici o formă că textul reflectă punctul de vedere al Uniunii Europene.
Proiectul BeEU - 8 organizaţii mass-media pentru un Parlament este cofinanţat de Uniunea Europeană.
