Ce spun jocurile de la Soci despre Rusia lui Putin?
Că spun ceva este cert. Vladimir Putin a vrut ca jocurile de la Soci să spună o poveste de bine despre Rusia. A reuşit?
Poveştile spuse de evenimentele sportive pot intra în cîteva categorii. Prima categorie – una numeroasă – e cea a evenimentelor obişnuite, să le zicem „comerciale“. Acest gen de jocuri nu sînt menite decît să crească atractivitatea turistică şi comercială a unui oraş sau a unei ţări. E un calcul economic simplu: băgăm atîţia bani, creşte turismul cu atît. Gazdele nu au mari probleme psihologice care se cer tratate prin jocuri. Uneori, se întîmplă să rămînă cu probleme economice după, cum a fost cu Jocurile de la Montréal, oraş care a rămas cu o datorie de un miliard de dolari, achitată integral abia în 2006. Olimpiade ca cele de la Londra sau Sydney intră lejer în această categorie. La englezi, dezbaterea publică a fost dominată de tema deranjului: chiar merită să ne agităm atîta pentru jocurile astea?
Logica comercială se îmbină uneori cu o nevoie psihologică de a afirma însănătoşirea, revenirea. Să numim această categorie „jocuri de bunăvestire“. În 1964, Japonia a vrut să arate lumii că gata, şi-a revenit din ruina care era după Război. Cam asta şi-a dorit şi Germania în 1972, cu Jocurile de la München, dar lumea a reţinut mai mult sinistrul atentat palestinian împotriva sportivilor israelieni. Uneori, evenimente sportive de acest gen chiar sînt utilizate politic pentru scopuri nobile (da, politica poate fi nobilă!). Africa de Sud a organizat, în 1995, Cupa Mondială de Rugby, iar Nelson Mandela a avut unul dintre momentele sale de geniu cînd şi-a convins compatrioţii negri să susţină echipa de rugby formată din albi, rugby-ul fiind văzut pînă atunci ca sportul albilor. Politica a fost splendid ajutată de sport, în acel caz, Africa de Sud cîştigînd turneul. Ceva similar încearcă şi Brazilia cu organizarea viitoarei Cupe Mondiale la Fotbal, dar deja bunavestire dorită de guvernul brazilian – ţara creşte economic, e lidera grupului BRIC şi noul dragon din American Latină – a ieşit şifonată la contactul cu realitatea: mari probleme la construcţia infrastructurii şi proteste uneori violente, plecînd de la întrebarea: de ce să băgăm banii în stadioane care după Cupă vor fi inutile, în loc să-i băgăm în sănătate şi educaţie? Şi astfel ajungem la alt capitol: la diferenţa între ce vrea să transmită o ţară despre ea însăşi şi ce reuşeşte să transmită.
O categorie sinistră de Jocuri Olimpice sînt cele în care diverşi lideri autoritari încearcă să epateze. Evident, cel mai celebru caz sînt Jocurile lui Hitler, din 1936. În 1968, Mexicul a încercat să arate lumii ce ţară modernă era, dar a ieşit pe dos: tocmai cînd regimul voia linişte în ţară, studenţii s-au pus pe greve şi proteste, regimul a intervenit în forţă şi a urmat un masacru pe străzi.
Între aceste categorii mari de Jocuri Olimpice, cred că Soci încearcă să fie din categoria a doua, dar va sfîrşi prin a fi în a treia. Cu alte cuvinte, Putin a vrut să spună lumii, prin aceste jocuri, că Rusia îşi revine, dar probabil lumea îşi va aminti de Soci ca de nişte jocuri ale unui dictator care vrea să epateze.
Am citit două analize care pleacă de la aceeaşi paralelă, dar o interpretează complet diferit. Paralela e făcută între Soci 2014 şi Moscova 1980. Stratfor a publicat un articol în care vede Soci ca simbolul revenirii Rusiei. Boicotul lansat în 1980 de Occident (cu succes) împotriva Olimpiadei de la Moscova, spune Stratfor, „a pus Uniunea Sovietică într-o situaţie proastă şi încă e ţinut minte cu amărăciune în Rusia de azi. Pentru Moscova a fost ca şi cînd locul ei în lume era negat. Un deceniu după Olimpiada din 1980, Uniunea Sovietică s-a prăbuşit şi în Rusia s-a instalat haosul. Instabilitatea a sfîşiat ţara. Rusia părea că îşi pierde identitatea naţională, cei mai mulţi ruşi nu erau siguri cînd şi dacă ţara lor îşi va mai reveni.“ Deşi recunoaşte că a fost nevoie de măsuri autoritare din partea lui Putin, Stratfor concluzionează că „prin Olimpiada de la Soci, Rusia îşi celebrează transformarea dintr-o ţară boicotată în 1980 şi haotică în anii ’90, într-o ţară puternică şi stabilă astăzi, capabilă să influenţeze regiunea sa şi întreaga lume.“
Strafor crede, deci, că Rusia reuşeşte să vîndă povestea despre sine pe care şi-a propus să o vîndă. The Economist însă foloseşte acelaşi punct de plecare – Jocurile din 1980 – pentru a spune taman pe dos. Pentru ruşii simpli, Jocurile sînt o altă manifestare a distanţei faţă de putere: în 1980, nonmoscoviţii nu aveau acces în capitală, în 2014, se poate călători spre Soci numai cu permise speciale, de frica atentatelor teroriste. Dar, mai ales, cea mai importantă paralelă ţine de starea economiei. În 1980, spune The Economist, economia sovietică părea stabilă, preţurile la energie erau mari, iar URSS tocmai creştea exportul energetic spre Occident, printr-o nouă conductă. Atunci, energia reprezenta 67% din exporturile sovietice. Acum, reprezintă 75% din exporturile ruseşti. Ce lasă să se înţeleagă revista fără să o spună direct: la cîţiva ani de la momentul în care părea solidă, economia sovietică a intrat în colaps. Slăbiciunea economiei ruseşti este structurală: blestemul resurselor naturale vaste face elitei să se concentreze pe extragerea de rente şi mai puţin pe dezvoltarea unei economii reale. Putin s-a priceput să speculeze creşterile de preţuri la energie şi a redistribuit pentru a cumpăra voturi, dar nu a pregătit Rusia pentru şocuri viitoare.
Între Stratfor şi The Economist, aleg concluzia revistei britanice. Simplul fapt că Putin este în stare să organizeze Jocuri Olimpice pentru a promova un mesaj de bunăvestire nu înseamnă că vestea cea bună este şi credibilă. În 2007, cînd a obţinut organizarea acestor Jocuri, era altă epocă. Contestarea internă a lui Putin era încă la nivel politic, uşor de gestionat prin procedee de tehnică a puterii (control media, schimbat legi cît să cîştige mereu oamenii tăi etc.). În lipsă de alternativă politică reală, în 2011-2013, contestarea a coborît în stradă şi s-a radicalizat, ceea ce a făcut ca regimul Putin să treacă la represiune deschisă. În 2007, criza economică nu lovise încă. La început, părea că Rusia nu va fi afectată, ceea ce i-a permis lui Putin să dea cîteva amuzante lecţii despre moralitate şi capitalism. Acum însă, Rusia are creştere economică sub cea a Occidentului. În 2007, Putin părea să fie pe cale să pacifice Cecenia, azi este clar că vorbim despre o insurgenţă de lungă durată, chiar în ceea ce Rusia consideră a fi teritoriul său naţional legitim. Într-o regiune apropiată de Soci, în Caucazul de Nord, mai degrabă în Daghestan şi Inguşetia decît în mai celebra Cecenia, mor civili, poliţişti şi militari ruşi, în cifre comparabile cu pierderile din Afganistan. Însă Afganistanul este tratat ca o problemă de securitate globală, iar Daghestanul – ca o provincie pacificată a Rusiei, deşi musulmani proveniţi din Rusia sînt tot mai influenţi în conflictele din Siria şi Irak. Afganistanul e tratat ca o problemă care se cere rezolvată, insurgenţa din Caucaz – ca pe o problemă cu care Rusia trebuie să se înveţe să trăiască; soluţii nu se văd la orizont.
Dar toate acestea sînt elemente de context. Toate acestea existau şi dacă Soci în sine ar fi fost un triumfător progres. Însă nu este cazul. Dimpotrivă. Sistemul Putin se vede acolo în toată deruta sa. În primul rînd că totul a fost un proiect personal şi personalizat. Soci a fost ales de Putin, care obişnuia să schieze acolo (de fapt, probele montane au loc la cîteva zeci de kilometri de oraş). Un om de afaceri povesteşte, într-un film documentar, cum l-a luat pe preşedinte cu elicopterul şi i-a spus să-şi imagineze cum ar fi să fie piste olimpice în acel peisaj. Cînd s-au dat jos din elicopter, Vladimir Putin a zis oficialilor locali: tipul acesta are o idee care îmi place, nu-i aşa că vă place şi vouă? Astfel a început un proiect faraonic, care a dus la cele mai scumpe Jocuri din istorie. Vladimir Putin personal inspecta din cînd în cînd şantierele. În acelaşi film se vede şi o vizită de lucru a sa. Vicepremierul însărcinat cu Jocurile Olimpice (faptul că un vicepremier se ocupă de asta spune şi el ceva) e luat la rost că un stadion e în întîrziere. Acesta explică faptul că un altul e de vină. Putin întreabă unde e respectivul, cu ce se ocupă acum – are aerul că l-ar strînge personal de gît. În altă secvenţă, primarul din Soci decide că e cazul să urgenteze construcţia unei şosele. Convoiul său de maşini luxoase descinde în şantier, şi primarul – un Putin mai mic – dă ordine unui diriginte de şantier şocat, la modul: ia zi, băi, va fi gata în septembrie, da? Omul bîguie ceva, primarul repetă oarecum nervos acelaşi mesaj, camera insistă pe faţa omului, care e blocat, umil şi umilit: e clar că nu va fi gata în septembrie, dar cum să zici aşa ceva domnului primar?
Avem, deci, pe de o parte, stil faraonic preluat de sus în jos, din politruc în politruc, care se sparge în capul unor oameni ca dirigentele de şantier din secvenţa de mai sus. Centralism şi micromanagement de sus. Reţetă de eşec. Faptul că vizitatorii străini se amuză că găsesc portretele lui Putin în camere e doar rezultatul final şi haios al modului de lucru: lui Putin i se datorează, el încasează gloria şi castanele. Apoi, evident, apare corupţia. Calcule care vorbesc că jumătate dintre cele 50 de miliarde de euro cheltuite au fost sifonate de firmele care au luat contractele. Citeşti despre cazuri şi te cruceşti de lipsa de ruşine. Te gîndeşti: totuşi, oamenii ăştia nu ştiu că vor fi sub lupă şi că se va afla, nu se pot abţine să fure măcar acum? Însă asta e o logică care nu se aplică sistemului Putin – aplic greşit o logică a corupţiei ca excepţie. Or, sistemul este bazat pe corupţie, aşa funcţionează, nu ştie altfel. Cînd văd o posibilitate de furt, oamenii lui Putin fură: nu le stă în fire să facă altfel şi ar fi un precedent periculos pentru ei. La ce bun să faci Olimpiadă dacă nu îţi tragi un şperţ? Nu are logică, nu? La şase săptămîni după ce Leonid Monosov a devenit vicepreşedinte la Olympstroy, companie de stat care a supravegheat construcţiile la Soci, fiul său, Andrei, a primit contractul de construcţie la o clădire de birouri de nouă etaje, care a apărut din senin pe lista obiectivelor olimpice. Contractul este de 150 de milioane de dolari. Scurt pe doi. E doar un exemplu relevant pentru maniera grosieră în care se fură. Pe lîngă corupţia pură, mai e vorba de prost calcul economic: facilităţile sînt atît de faraonice, încît ar trebui ca Soci să devină atracţie turistică de primă mînă la nivel mondial pentru a deveni rentabile, lucru greu de crezut. Putin a făcut un pariu în stil mare cu Soci. Şi nu doar atît: vor urma o Cupă Mondială la Fotbal şi o Cursă de Formula 1 în Rusia. Sportul e folosit ca balsam psihologic pentru naţiune. Doar că între ce promi-te şi ce poate să livreze un sistem ca cel creat de Putin e o distanţă mare, care nu poate fi acoperită cu bani.
Cît despre restul lumii, ceremonia de deschidere a arătat şi ea o variantă originală a istoriei recente. Cum bine a sintetizat colegul Matei Martin pe pagina sa de Facebook: „2014, Soci, JO: spectacol-alegorie; URSS a adus civilizaţie, modernizare, progres. Simbolul comunismului, secera şi ciocanul, e afişat cu nonşalanţă. Nimic despre gulag, nimic despre Cortina de Fier sau alte cele. 2024, Hamburg (posibil oraş-gazdă al JO). Vă imaginaţi că în spectacolul de deschidere ar putea să apară o svastică?“
