Staţionarea interzisă
Am (re)văzut – nu de mult – un episod din Curb your Enthusiasm/Mai uşor cu entuziasmul (traducerea oficială, românească: Larry David, inamicul public numărul 1), al infatigabilului Larry David, şi m-a distrat teribil o scenă derulată între protagonist şi o amică de-a sa din lumea hollywoodiană. Doamna în cauză pierduse mult în greutate, în urma unei diete foarte stricte. La debutul petrecerii (date chiar de ea), fosta supraponderală îl abordează pe musafirul Larry David cu o rugăminte bizară. Ştiindu-l direct, neconvenţional şi aproape nepoliticos, femeia crede că doar el ar avea tăria să o oprească să se înfrupte din desert. Ca atare, doamna îi cere lui Larry să-i interzică ferm să se apropie de gustosul pandişpan, indiferent de argumentele pe care, pofticioasă, ea le-ar putea invoca. Zis şi făcut. În finalul party-ului, observînd-o pe madamă că dădea tîrcoale îmbietoarei prăjituri, creatorul lui Seinfeld se interpune cu un zîmbet mefient. „Nu, nu ai ce căuta aici.“ „M-am răzgîndit“, răspunde ex-grasa, cu aer ultragiat. „Vreau numai o înghiţitură!“ „Îmi pare rău“, îi retează elanul Larry David, „dar nu vei putea nici măcar să-l miroşi, ce să mai vorbim despre gustat.“ Doamna protestează violent, strigîndu-i nesimţitorului cerber că îl eliberează de promisiunea iniţială şi că ea, ca persoană liberă, are tot dreptul să-şi schimbe decizia. Eroul nostru rămîne însă neînduplecat. Femeia va ajunge la pandişpan peste cadavrul lui. Situaţia degenerează, desigur, într-o încăierare de toată frumuseţea.
Momentul mi-a amintit de întîmplarea unui simpatic vecin de-al meu, cunoscut de toată lumea drept Nea Costică. Omul cîştigase, la tombola carnetelor CEC, pe la începutul anilor ’80, o Dacie 1300 şi, forţat de împrejurări, se înscrise urgent la şcoala de şoferi. Multă vreme, lucrurile n-au mers prea bine, Nea Costică reuşind cu dificultate să înţeleagă şi, mai ales, să practice sincronia mişcărilor din interiorul actului automobilistic. Pică de cîteva ori examenul practic, dezvoltînd un fel de alergie faţă de agenţii examinatori (miliţienii) epocii respective. Susţinea că îl „încurcau“, inoculîndu-i informaţii greşite cu intenţie, pentru a-l împinge spre erori grave. Ba, uneori, preciza bietul şofer neautorizat, „îi trăgeau“, cu maliţiozitate, frîna de mînă. Soţia lui Nea Costică se dovedi, totuşi, mult mai destoinică şi obţinu permisul de conducere la cea de-a doua încercare. Deşi cu un ochi rîdea şi cu altul plîngea, vecinul meu hotărî, în cele din urmă, că ar trebui să fie mai curînd fericit. Scăpase de o belea, şi, în plus, avea şofer la scară. Abandonă, aşadar, visele de performanţă automobilistică, asumîndu-şi rolul de copilot. După cum bănuise, nici măcar nu era o postură rea. Îşi dădea, competent, cu părerea, iar, la rigoare, putea să o facă şi cu o alcoolemie peste limita legală.
Timpurile se schimbară, însă. După 1990, vechea Dacie fu înlocuită, la un moment dat, de o Nova şi, ulterior, de o Supernova. Pe măsură ce copiii au crescut, au obţinut şi ei carnetul de şofer. În familie apăru, de aceea, mai tîrziu, şi un Logan. La vîrsta maturităţii tîrzii, Nea Costică arăta apăsări şi complexe. Depindea de ceilalţi cînd voia să ajungă rapid undeva, sau se urca, umil, într-un mijloc de transport, privind maşinile clanului cum se odihneau, sfidător, în parcarea blocului. Într-o dimineaţă, personajul luă o decizie macho: se va înscrie iarăşi la şcoala de şoferi, cu speranţa că, la vremuri noi, vor fi apărut şi examinatori noi. Se puse cu burta pe carte şi, în scurt timp, obţinu bune rezultate. Ieşi excelent la testele din şcoală, iar instructorul îi zise că miza pe el la examen. Luă sala cu 24 din 26 de puncte. Aflat în faţa probei practice, Nea Costică era bîntuit de o singură aprehensiune: mai obişnuiau oare agenţii „să-i încurce“ pe amărîţii de candidaţi, spunîndu-le să intre pe „acces interzis“, să întoarcă pe linia continuă ori să oprească sub semnul de „oprire interzisă“? Instructorul îl asigură că situaţia nu mai arăta ca odinioară, dar îl avertiză să fie prudent.
Nea Costică a fost ultimul candidat la Loganul pe care făcuse şcoala. Prin urmare, pe lîngă examinator, urcă şi instructorul care prelua maşina la sfîrşitul testării. Examenul debută optimist. Examinatul părea sigur pe el. Motorul nu i se oprise deloc, respectase întocmai semnele şi condiţiile de trafic. Se aflau pe ultimul tronson de drum înaintea parcării de finish, cînd examinatorul zise abrupt: „Opriţi, vă rog, puţin în faţa Cocoşului nebun (un mic restaurant, destul de faimos în urbe). Nea Costică analiză repede contextul. Semne de staţionare interzisă peste tot, o bandă mică, dublată de linia de tramvai, în stînga. Rosti emfatic, de la înălţimea vîrstei şi lungii „experienţe“ în domeniu: „Lăsaţi vrăjeala, domn’ inspector, că nu-s născut ieri. Nu se poate opri aici!“ Poliţistul îl privi cu stupefacţie şi reveni, cu ton de panică în glas: „Opreşte, bre, două secunde, ai înnebunit?“ „Ha, ha, nu mă faceţi pe mine ca pe vremuri, domn’ inspector! Ştiu că glumiţi. Nu oprim nici o secundă, darămite două!“ „Domnu’ Costică“, interveni şi instructorul precipitat, „opriţi, vă rog! La Cocoşul nebun e o toaletă pe care o mai folosim, din cînd în cînd, în timpul examenelor...“ „Haideţi, domn’ instructor, şi dumneavoastră? Ce-i asta, conspiraţia universală a instructorilor şi poliţiştilor?“ Cu ochi ieşiţi din orbite, examinatorul apăsă violent frîna şi ambreiajul din zona lui de comandă a automobilului. Maşina se opri brusc, iar Nea Costică îşi lipi sănătos capul de volan. Mai apucă să-l vadă pe poliţist aruncînd hîrtiile pretutindeni şi ieşind nebuneşte pe portieră. Îşi ţinea mîna dreaptă, contorsionat, între picioare, alergînd, bălăbănit, ca o gorilă hăituită de braconieri.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
