Gorbi
În vara anului 1987, undeva pe Calea Victoriei, în faţa unei clădiri (poate să fi fost a Bibliotecii Central Universitare, nu-mi mai aduc aminte foarte bine) era destulă lume adunată. Pe stradă, cu motorul pornit, aştepta o impresionantă limuzină Ceaika. La un moment dat, o doamnă bine îmbrăcată a ieşit din clădire, a trecut printre cei adunaţi acolo, a schimbat cîteva vorbe cu unul şi cu altul şi s-a urcat în maşină. M-am apropiat curios, să văd mai bine despre ce e vorba. Prin geamul automobilului am zărit figura inconfundabilă a Raisei Gorbaciova. Lumea aplauda. Erau aplauze sincere şi într-un fel disperate, ale oamenilor care-i percepeau atunci pe soţii Gorbaciov, veniţi în vizită oficială la Bucureşti, drept o speranţă. Conducătorul marii ţări de la Răsărit părea în acel moment singurul în stare să ne scape de sărăcia, mizeria şi teroarea regimului Ceauşescu. Raisa Gorbaciova a răspuns aplauzelor cu un gest pe care nu l-am uitat: a ridicat amîndoi pumnii în sus, strîngîndu-i tare, în sens încurajator. Atitudinea ei era limpede. Persoana aceea importantă de pe bancheta din spate a limuzinei sovietice părea să înţeleagă perfect rostul aplauzelor şi să împărtăşească aceleaşi speranţe cu oamenii adunaţi spontan în jurul ei. Peste doi ani şi jumătate, Ceauşescu avea să dispară.
Cu Raisa îşi începe Mihail Gorbaciov cartea Amintiri – viaţa mea înainte şi după perestroika (Editura Litera, 2013), pe care o dedică soţiei sale, cu a cărei pierdere (în 1999) nu s-a putut împăca: „Am tot timpul un anumit sentiment de vină în legătură cu moartea Raisei. Încerc să reconstitui totul în memorie: cum a fost posibil să nu fiu în stare s-o salvez? În ultima vreme vedeam cît de amărîtă era de ceea ce ni se întîmpla: cum se făcea oare că la conducerea ţării ajunseseră oameni lipsiţi de bun-simţ, de conştiinţă, iresponsabili?“
Raisa Gorbaciova părea mereu frămîntată de soarta oamenilor, de felul în care sînt conduşi, iar bărbatul ei, cel care a contribuit esenţial la scăparea omenirii de grozăvia cursei înarmărilor nucleare şi care a lăsat ţările est-europene să-şi aleagă singure destinul, se învinovăţeşte că n-a putut face nimic pentru a-şi salva scumpa soţie. O zugrăveşte cu talent în nenumărate rînduri: „Îi plăceau hainele frumoase. Era ceva uimitor în femeia aceasta. Provenea dintr-o familie de oameni simpli, sosise la universitate dintr-o provincie îndepărtată. Şi încă de pe atunci se distinsese şi se deosebise de multe alte fete. Îmi vine adeseori în minte imaginea aceasta şi cred că nu e o exagerare să spun că era o adevărată prinţesă.“
Gorbaciov povesteşte viaţa familiei sale începînd cu bunicii ţărani – unul deportat sub Stalin, în Siberia, altul devenit şef de colhoz –, îşi aminteşte scene din războiul pe care l-a trăit, copil fiind, şi îşi descrie apoi parcursul şcolar şi universitar, drumul la Universitatea Lomonosov din Moscova (unde a absolvit Facultatea de Drept), întîlnirea cu Raisa, intrarea în Comsomol. Începuturile carierei sale, la Stavropol, sînt marcate de sărăcie. A trăit împreună cu Raisa la comun cu alte familii, în locuinţe în care apa trebuia adusă din stradă iar banii abia le ajungeau să-şi cumpere cărbunii pentru sobă. A renunţat la cariera de procuror şi a intrat în politică. Spera sincer ca prin activitatea lui să facă lucrurile să meargă mai bine. Credea în viitorul socialismului şi recunoaşte că îndoctrinarea din acele vremuri n-a rămas fără efecte asupra sa, deşi, cu timpul, îşi punea tot mai multe întrebări, date fiind neconcordanţele pe care le observa între propagandă şi realitate. Dezminte legendele create ulterior în jurul său cum că: „Vezi, Doamne, într-una din luările mele de cuvînt în străinătate, aş fi spus că încă din anii tinereţii eu şi Raisa Maksimovna ne propusesem să subminăm din interior partidul comunist. Ei, asta-i! Minciuna trebuia să fie grandioasă, nu? E o prostie, unul dintre falsurile pe care le-au lansat despre mine în toţi aceşti ani tovarăşii mei de idei.“
Cînd cu raportul lui Hruşciov de la congresul din 1956, în care erau dezvăluite cultul personalităţii şi greşelile lui Stalin, Gorbaciov povesteşte că activiştii, printre care şi el, trebuiau să explice oamenilor toate aceste lucruri. Şi s-a dovedit a fi o operaţiune foarte dificilă pentru că populaţia părea şocată să audă critici la adresa lui Stalin. De altfel, Gorbaciov declară că nu poate înţelege cum de mai există şi astăzi cetăţeni ai Rusiei care ies la manifestaţii purtînd pancarte cu figura lui Stalin.
Cu realism, bun-simţ şi inteligenţă, Gorbaciov a făcut lucruri remarcabile ca activist la Stavropol şi a ajuns în fruntea comitetului regional al PCUS. El spune că societatea aştepta o reformă pentru că „aşa nu se mai poate trăi“. Pe cît de tehnic, pe atît de interesant descrie relaţiile din interiorul puterii Uniunii Sovietice de atunci. Îşi portretizează predecesorii, pe Leonid Brejnev, Iuri Andropov (cu care a avut o relaţie specială) şi Konstantin Cernenko şi povesteşte cum a ajuns secretar general. Descrie apoi întregul calvar al desţelenirii politice numite perestroika. Priveşte cu o anumită detaşare şi momentul în care – cum se exprimă el, nu fără umor – a fost „disponibilizat“. Îşi aminteşte şi de întîlnirile cu alţi şefi de stat, de evoluţia relaţiilor cu americanii şi cu Ronald Reagan. Recunoaşte că după prima întîlnire l-a caracterizat pe preşedintele american, în faţa colaboratorilor săi sovietici, ca fiind un conservator, un „adevărat dinozaur“. A aflat că, de cealaltă parte, Reagan ar fi spus despre el că ar fi un „bolşevic căpăţînos“. În cele din urmă, însă, au ajuns să-şi spună pe nume şi să colaboreze foarte bine, iar relaţiile dintre fundaţiile şi familiile lor se păstrează pînă astăzi.
În esenţă, din întreaga poveste rezultă cum un om bine intenţionat şi înzestrat cu o minte specială, produs al unui sistem totalitar (şi care nu a avut decît tîrziu acces la informaţii, la idei şi curente de gîndire moderne exterioare), a reuşit, în doar şase ani, să scoată din amorţire un uriaş imperiu şi să-l îndrepte către democraţie şi capitalism. Evident, n-a ştiut foarte bine încotro se îndreaptă, dar a părut mereu ghidat de ideea de a face o politică realistă, în sprijinul cetăţenilor, şi de a elimina tradiţionala violenţă din metodele de conducere. Că, în cele din urmă, Rusia nu a devenit o ţară democratică şi prosperă, asta e o altă poveste şi nu mai e vina lui.
