Sociologie şi emoţii proverbiale

– o cercetare paremiologică –

Climatul emoţional din spaţiul public se relevă printr-o varietate de forme de angajament moral-politic. Actorii care participă într-un fel sau altul la aşa-zisele „dezbateri de societate“ par a fi tot mai presaţi să-şi pună în scenă exigenţele morale, iar aceasta duce adesea la o veritabilă reglare de conturi… morală. 

Acest „climat“ este un corp de santinele normative şi cognitive care fac ca „emoţiile care ne ţin treji“ să se arate mai puţin ca un soi de musafiri care vin şi se manifestă în noi, şi mai mult ca o formă de relaţie cu altul şi, poate, chiar cu „interioritatea“, adică cu ceea ce numim voinţă. Transpusă în termeni etici, cînd este animată printr-o stipulare cognitivă asemănătoare cu paradigma socratică, această „procedură“ psihică s-ar putea numi datorie de sine. Mark Twain îi conferă o formulă pragmatică adecvată unei scene etice americane: „Stabileşte-ţi o regulă: în fiecare zi să faci ceva împotriva voinţei tale. Aceasta e regula de aur pentru a-ţi împlini datoria fără să suferi!“ Dar ne putem oare oferi emoţiile ca pe un cadou, prin paşii voinţei, aşa cum îndemna Mark Twain? Ce veselă ar fi viaţa!

Indivizii posedă imagini profunde şi modele ale „vieţii bune“ şi ale „bunei societăţi“, care sînt adesea ataşate poziţiilor sociale, profesiilor, credinţelor religioase şi solidarităţii din comunitate. Acestea prelungesc „limbajele etice“ ale societăţii, iar cînd „şocurile morale“ relevă că speranţele sînt violate, „raţionalitatea socială“ se manifestă prin configuraţii de judecăţi normative şi rezistenţe morale încarnate în expresii emoţionale inedite.  

Aşadar, imaginarul social poate fi „operaţionalizat sociologic“ atît pe dimensiunea cognitivă, cît şi pe cea dramaturgică a vocaţiei expresive a colectivităţilor. Iar între „evocatorii de emoţii morale“ se numără şi proverbele (maximele, aforismele, sloganele, devizele etc.). Semnificaţia atribuită acestora poate deveni un instrument al analizei eforturilor expresive ale unor colectivităţi de a se distinge de una sau mai multe altele. Dar să fim precauţi: acestea sînt figuri expresive ale pretenţiei – artificială uneori! – actorilor sociali că au un acces explicit la normele culturale care reglează stima de sine. Cu alte cuvinte, a enunţa vădit proverbe poate fi un mecanism de a evita „pierderea feţei“ (Goffman) care ar putea surveni cînd eşti bănuit a fi cam „supus austriac“ – parabolă pentru cazuri în care indivizii se dovedesc incapabili să ştie cînd să „închidă sau să deschidă ochii“ în faţa exceselor normative.

În textul de aici sînt ilustrate, într-o alcătuire minimală, cîteva observaţii asupra imaginarului etic, aşa cum a fost el încarnat cu metafora de cercetare „ochi închişi – ochi deschişi“. Pentru început, voi reaminti despre o cercetare de „sociologie morală“, efectuată în urmă cu cîţiva ani pe un eşantion de 1000 de persoane. (Detalii despre acest „eşantion experimental“ pot fi găsite în revista Secolul 21 nr. 1-6/2008, „Scena publică“.) În chestionar am „calificat“ reacţia faţă de anumite proverbe. Interesul ştiinţific al cercetării a vizat prezenţa proverbelor ca „obiecte expresive“. Din acest motiv nu am construit un „eşantion“ pentru un sondaj, ci un „lot experimental“, în care subiecţii au fost selectaţi după criteriul capacităţii de a formula intenţional aceste proverbe. 

Iată o minimală ipoteză care pleacă de la o idee a lui Ben-Ze’ev: emoţiile survin doar atunci cînd ne îngrijorăm cu privire la ceva („Emotions arise only when we care“ – The Subtlety of Emotions, Cambridge, Mass., MIT Press, 2000, p. 16). Astfel fiind formulată ipoteza, am formulat o definiţie a emoţiilor pentru a viza în primul rînd scopul lor în „cadre de relaţii umane“. Examinarea unui complex de expresii emoţionale generate într-o „sferă socială“ presupune modele strategice subiacente: un model de cunoaştere (bazat pe un ansamblu de credinţe factuale şi proceduri rutinizate de evaluare afectivă); un model de îngrijorare faţă de diverse tipuri de evenimente şi situaţii; un model care reglează expresia publică a sentimentelor şi (adesea, dar nu necesar) un model de comportare.

O „lege ştiinţifică“ afirmă că, date fiind anumite condiţii iniţiale, un eveniment de un tip dat (cauza) va produce întotdeauna un eveniment de un alt tip (efectul). De exemplu, dacă veniturile consumatorilor sînt menţinute la un nivel constant, atunci creşterea preţului unui produs va fi cauza scăderii vînzării sale („legea cererii“). Conceptul de „mecanism social“ este intermediar între „legi“ şi „descripţii“. Pentru ideea de mecanism plecăm de la o definiţie a lui J. Elster: „Mecanismele sînt structuri cauzale uşor de recunoscut şi care intervin frecvent; ele sînt declanşate în condiţii în general necunoscute şi au consecinţe indeterminate.“ (Alchemies of the Mind: Rationality and the Emotions, Cambridge University Press, 1999) Aceste mecanisme ne îngăduie explicaţii, dar nu predicţii. Exemplul preluat de Elster de la un psiho-biograf (G. Vaillant, The Wisdom of the Ego) merită folosit cu prisosinţă: „Poate că pentru fiecare copil care devine alcoolic ca «răspuns la un mediu alcoolic», un altul se va feri de alcool ca de dracu’, tocmai ca răspuns la acelaşi mediu.“ Iată, aşadar, o constatare „bună de proverb“. Iar, cum socoteşte W. Mieder, „a proverb is never out of season“.

Dar normele sociale nu numai că prescriu expresia emoţiilor, ci reglează adesea însăşi producţia lor interioară. Astfel, ruşinea, vinovăţia, mînia şi indignarea nu trebuie să fie identificate ca emoţii separate. Cu alte cuvinte, interactivitatea lor intrinsecă este o normă socială al cărei „mecanism social“– îl citez rezumativ pe Elster – oferă următoarea explicaţie: expresia mîniei şi a indignării tinde să facă să se nască o emoţie de ruşine intens neplăcută unei persoane care îi va fi devenit cumva ţintă. Anticiparea unei astfel de emoţii este ceea ce, în ultimă instanţă, garantează conformitatea la normele sociale. 

Altfel spus, emoţiile „comunică“ direct între ele, abia apoi intervin proprietăţile conceptuale şi cele normativ-culturale ale unei situaţii de comunicare. Emoţiile sînt moduri de evaluare a situaţiilor, iar noi învăţăm să rafinăm aceste evaluări în interacţiuni şi dialoguri expresive. În urma acestei învăţări sociale căpătăm „conceptul de emoţie“, care ne permite să atribuim intenţionalitate situaţiei comunicaţionale.  

Emoţiile permit o mai bună fixare în memorie a unor evenimente sau structuri situaţionale. Uneori, ele sînt transcodate mnemonic sub forma unor proverbe. Putem să spunem, deci, că proverbele sînt scenarii robuste şi simple în care se manifestă „limbajul emoţiilor“. Unele studii arată că mai mult de jumătate dintre subiecţi au o puternică tendinţă de a vorbi despre emoţiile lor altor persoane (îndeosebi celor apropiate, dar nu numai). În cercetarea noastră, am inversat rolurile: ne-a interesat să relevăm care sînt emoţiile pe care oamenii le aleg pentru a le fi povestite în situaţii speciale. 

Întrebarea următoare a fost formulată (şi explicitată apoi în interviurile de facto) în aşa fel încît persoanele care au participat la experiment să accepte un clasic „joc de limbaj“: „Presupunem că plecaţi să lucraţi o vreme într-o altă ţară. Ce bine v-ar prinde nişte «povestiri de viaţă» despre regulile morale şi «înţelesurile ascunse» ale oamenilor de acolo. Într-un fel, «morala» acestor povestiri despre cum oamenii «închid şi deschid ochii» asupra unor cazuri reale este exprimabilă în cîte un proverb. Alegeţi doar 11 dintre următoarele 33 de proverbe, acelea despre care neapărat aţi vrea să ascultaţi o asemenea poveste.“

Iată şi „datele empirice“! Este prezentată aici o suită de proverbe, în ordinea selecţiei (în paranteză avem numărul de subiecţi şi procentul). De exemplu, „Sărăcia nu-i ruşine. A fi sărac nu e ruşinos, ci a fi necinstit“ a fost selectat între cele 11 povestiri despre cum oamenii „închid şi deschid ochii“ în faţa anumitor norme, de către 711 subiecţi (69,1%). 

1. Sărăcia nu-i ruşine. A fi sărac nu e ruşinos, ci a fi necinstit (nr. subiecţi = 711 – 69.1%); 2. De dragostea răilor şi de ura oamenilor buni să fugi (619 – 60,2%); 3. Adevărul de-l arăţi, curat să-l arăţi, ca oricine să-l înţeleagă (557 – 54,1%); 4. Ura este mînia celor slabi (555 – 53,9%); 5. Lucrul cel mai important în comunicare este să înţelegi ceea ce nu este spus (549 – 53,4%); 6. Ura unui om mare faţă de unul socotit mic se cheamă dezgust; ura celui mic faţă de cel mare – invidie (489 – 47,5%); 7. Omul cu ruşine piere, nimeni nu-i dă pîn’ nu cere (474 – 46,1%); 8. Umilinţa nu este ruşinoasă decît pentru acela care umileşte (430 – 41,8%); 9. Nu se urăşte omul, ci viciul (422 – 41,0%); 10. Nădejdea nu ruşinează (402 – 39,1%); 11. Un om bun nu e acela care face bine, ci acela care se bucură de bine (390 – 37,9%); 12. Îţi vine mai lesne să te arăţi înţelept pentru alţii decît pentru tine însuţi (367 – 35,7%); 13. Totdeauna poţi fi bun cu oameni de care nu-ţi pasă defel (349 – 33,9%); 14. Cînd oamenii se simt ruşinaţi, se ţin deoparte, se feresc mai cu seamă de fiinţele mai apropiate (341 – 33,1%); 15. Pentru mulţi, iubirea de dreptate nu înseamnă altceva decît teama de a suferi de pe urma injustiţiei (322 – 31,3%); 16. Mai bine mort decît cu ruşinea în nas (317 – 30,8%); 17. Păcatul vechi aduce ruşine nouă (307 – 29,8%).

Sub impactul diverselor forme de manifestare a stimei de sine, mîndriei sau chiar a amorului propriu, este posibilă o conversiune a acestei configuraţii a ceea ce am numit „cuplu emoţional vedetă“, într-un cadru conflictual învăluit în „cadre morale“. Îngrijorarea cu care sînt aşteptate noile definiţii ale ruşinii, culpabilităţii, urii şi „bunătăţii (ne)cinstite“, precum şi încurcătura în faţa comunicării perverse a adevărului (a minţi spunînd adevărul!) este un simptom a ceea ce în analiza de discurs se numeşte „cadrul neputinţei“ (powerless frame). Acest sentiment social se manifestă cînd „poziţia de control“ a unei probleme publice nu este vizibilă, este în mîinile „celor puternici“ sau este de neidentificat. 

Aşa cum am observat în cazul unor proverbe ca „Ura este mînia celor slabi“, adesea este invocat acel mecanism social care activează o anume normă socială: a pune o mască peste ură pentru a se arăta drept indignare. Mînia, indignarea şi, uneori, ruşinea mărturisită deschis (evident, uneori prin expresii ipocrite de soiul „Vai dragă, ce ruşine mi-e că...“) devin forme de protest moral. O privire generală ne sugerează o similitudine cu tendinţele observate de alţi cercetători: unele emoţii „cresc“ prin împărtăşirea colectivă (astfel, devin bucuros pentru că ascultarea mea în grup îmi confirmă în plus că sînt bucuros); alteori, prin reflexivitatea indusă de relatare, subiecţii îşi slăbesc tensiunea emoţională (cazul urii). În cazul ruşinii, se pare că mecanismul mărturisirii (mi-e ruşine că mi-e ruşine) reduce tensiunea legată de „prima ruşine“, dar îi substituie o a doua, cel puţin avînd un alt stil, dacă nu cumva de o intensitate mai mare.     

Există oare un „stil“ al ruşinării în funcţie de cele trei tipuri de identitate (personală, colectivă, socială)? Distribuţia evaluării de mai sus reflectă dorinţa colectivă de a reîntări cu orice chip regula stimei. Pare plauzibilă ipoteza că în toate culturile acţionează norma socială care recomandă ca fiecare individ să expliciteze că urmăreşte dacă toţi ceilalţi doresc ca „stima“ să funcţioneze ca declanşator al respectului valorilor.

Este oare cu adevărat îngrijorătoare această obsesie pentru condiţiile de posibilitate ale ruşinii? Este ea un sindrom românesc? Nu cumva este un mecanism social prin care „cultura emoţională“ încarnează relaţia complexă a narcisismului cu eşecul? Desigur, mai întîi ar trebui vorbit despre o dimensiune viabilă a narcisismului – partea „sănătoasă“ a creaţiei culturale. Dar în acest moment pare mai interesantă relaţia sa cu un anume tip de eşec. Ruşinea este e experienţă negativă a eului, iar narcisismul este o experienţă pozitivă a sinelui (a se admira pe sine). Conform unui sociolog-psihanalist, T. Scheff, din combinaţia lor ar rezulta „hybris-ul narcisiac“, care este un soi de miez de ruşine acumulată: persoanele care experimentează o atribuire globală a eşecului neagă experienţa şi o transformă într-o atribuire globală a succesului. Narcisismul este „recunoscut“ însă nu numai de psihanalişti, ci şi de către înţelepciunea populară, cînd îndeamnă la o apărare prin ruşine faţă de ura pentru sine. Cam aceasta se manifestă, poate, şi în substratul normativ care i-a îndemnat pe subiecţii din experimentul prezentat aici să manifeste o specială preferinţă pentru proverbele în care se reflectă sentimentul ruşinii. Dar aceasta nu este oare o „apărare periculoasă“?

Ce ipoteză se înfiripă însă dacă vedem în această fenomenologie moral-emoţională îndemnul normativ ca „stimei colective“ (generice şi vizate ca referenţial de control public) să i se adauge exponenţial „stima de sine-individuală“? Din îngemănarea lor, adesea rezultă mai mult amorul propriu, şi acest proces este „declanşatorul care declanşează“ emoţia care motivează respectarea unor norme. Prin acest mecanism social, emoţiile interferează cu abilitatea noastră de a le observa şi, astfel, în imaginarul etic se impune definirea ca „bine moral“ a preocupărilor de autocunoaştere a emoţiilor. (Iar sintagma „emoţie şi raţiune“ vizează caracterul accentuat cognitiv al normelor sociale şi morale care reglementează încarnarea scenografică a culturii emoţionale). Montaigne se referea la Petrarca în sensul că este „cel care poate descrie cum inima ce-i este în flăcări arde la foc mic“. Dar o astfel de metaforizare a unei „abilităţi cognitive“ are astăzi acelaşi sens?

În concluzie, „morala“ este că am putea să vedem în „datele“ acestei cercetări paremiologice un soi de mărturie a unei „pasiuni în public“ pentru fenomenologia ruşinii şi a indignării. Fiind tratate nu doar cu o strategică seriozitate, spunem că li se acordă o „atenţie colectivă“. Măcar emoţiilor şi proverbele lor!

Nicolae Perpelea este sociolog.