Despre cuvinte
„Strămoşii noştri îşi iubeau cuvintele lor. Erau cu adevărat fericiţi cu ele. Mintea lor nu era făcută altfel. Cuvintele omului alb nu şi-au găsit drumul pînă la ei. Strămoşii noştri au muncit cu demnitate şi au vorbit despre ceea ce fac. Şi-au crescut gîndurile lor, îndreptate spre oamenii lor. Nu şi-au tot spus unul altuia: «Un avion o să aterizeze mîine! Vor sosi vizitatori albi!» sau «Căutătorii de aur se apropie! Malaria lor este periculoasă, o să ne omoare!» Azi, toate aceste vorbe despre oamenii albi stau în calea propriilor noastre gînduri. Prea multe cuvinte ne-au venit de la oraş! Unii dintre noi am mers acolo, la oraş, cînd am fost bolnavi sau ca să ne apărăm pădurea. Oamenii albi vin adesea în casele noastre. Cuvintele lor se strecoară în gîndurile noastre ca şerpii şi le întunecă. Ele ne îngrijorează tot timpul, chiar şi cînd aceşti străini sînt departe de noi. Ne iau minţile, ne zăpăcesc cu cuvintele lor despre prospecţiunile de aur. O să pierim înainte de a ne da seama. Nimeni nu o să aibă timp nici măcar să scoată un sunet.“
Davi Kopenawa este un şaman Yanomami – una dintre cele mai izolate populaţii din inima Amazonului şi, tocmai de aceea, una dintre cele mai faimoase printre antropologi şi, mai recent, pentru un public mai larg. Kopenawa a învăţat portugheza ca să-şi apere oamenii, devenind unul dintre cei mai faimoşi purtători de cuvînt ai indigenilor din pădurile amazoniene. De curînd, şi-a publicat un soi de autobiografie-manifest la Harvard University Press: The Falling Sky: Words of a Yanomami shaman. Cutreieră lumea pentru a avertiza guvernele de soarta poporului său, dar şi de pericolul lumii în care trăim cu toţii. Inamicii săi nu sînt atît oamenii albi, cît cuvintele lor, pentru că acestea „mint“. „Cînd ei se gîndesc că pămîntul lor se strică, oamenii albi vorbesc despre „poluare“. În limba noastră, cînd boala se răspîndeşte fără încetare în pădure, noi spunem că e xawara“ – fumul rău. „Există şi o boală a petrolului. Oamenii albi îl scot din pămînt. Petrolul, fierul, pietrele nu sînt moarte, sînt vii. Ele mor doar cînd sînt arse în cuptoare. Atunci spiritele lor încep să plutească prin aer, în vînt, şi îmbolnăvesc copiii şi oamenii bătrîni. Xawara pietrelor iese din ele şi cere răzbunare. Asta e boala universală a poluării – boala fumului.“ Dar albii nu ştiu ce-i xawara, nu înţeleg, nu pot să vadă adevărul, pentru că nu au cuvîntul...
Dar nu despre ecologie este vorba aici, ci despre cuvinte. Despre miracolul uman al limbajului. Lingvistic vorbind, limba acestor oameni este şi ea aparte: nu are termeni distincţi pentru stînga şi dreapta, pentru albastru şi verde, nu are un sistem de numărare, nu poate să formeze propoziţii subordonate şi nu cunoaşte timpul trecut. În schimb, Yanomami pot să comunice nu doar prin cuvinte, ci şi prin cîntece, strigăte, fluierături şi un sistem de murmure. Au, deci, patru forme suplimentare de limbaj – conchide Daniel Everett, care le-a studiat limba şi cultura timp de mulţi ani. Oricum ar fi, după standardele noastre, este o limbă „neevoluată“. Mai puţin egocentric vorbind, este însă un întreg univers, ca orice limbă. De aceea nu mi se pare foarte isteaţă concluzia unui comentariu din nu mai ştiu ce cotidian britanic, cum că dispariţia multor limbi „mici“ nu este cine ştie ce scofală, căci „aceste culturi tot nu au produs nimic important“, nu au dat nici un Mozart, nici un Einstein – ca să nu mai vorbim de un Ford sau Rockefeller. Mai degrabă sînt înclinat să-i dau dreptate lui Everett, cînd spune că ar fi mare plictiseală dacă am vorbi toţi aceeaşi limbă...
Povestea lui Kopenawa m-a dus cu gîndul la un strămoş al şamanului Yanomami, mult mai bătrîn şi faimos, înţeleptul Confucius. Pilda lui despre cuvinte şi buna guvernare este citată pe toate drumurile şi cu toate ocaziile, dar merită amintită şi în acest context.
Zi Lu l-ar fi întrebat pe maestru care ar fi primul lucru pe care l-ar face dacă ar fi chemat să administreze statul. „Ceea ce ar trebui făcut – a răspuns acesta – este să pui la locul lor numele.“ „Cum aşa?“ s-ar fi mirat interlocutorul său. Argumentaţia lui Confucius, după ce-şi acuză de incultură partenerul de dialog, a fost următoarea: n Dacă numele nu sînt corecte, limbajul nu este în acord cu adevărul lucrurilor.
● Dacă limbajul nu este în acord cu adevărul lucrurilor, ceea ce întreprinzi nu poate fi dus la bun sfîrşit.
● Cînd ceea ce întreprinzi nu poate fi dus la bun sfîrşit, proprietăţile şi muzica nu vor înflori.
● Cînd proprietăţile şi muzica nu vor înflori, pedepsele nu vor fi distribuite în mod corect.
● Cînd pedepsele nu sînt distribuite în mod corect, oamenii nu ştiu cum să-şi mişte mîinile şi picioarele.Iar concluzia este următoarea: „De aceea, un om superior (Junzi) consideră necesar ca numele pe care le foloseşte să fie rostite adecvat şi, de asemenea, ca ceea ce rosteşte să poată fi dus la îndeplinire în mod adecvat. Ceea ce pretinde un om superior este doar ca în cuvintele sale să nu fie nimic incorect.“
Socrate a fost revoltat, se spune, de trecerea de la cuvintele rostite la cele scrise. Mutaţia următoare, la cuvintele tipărite, a fost considerată o revoluţie a mijloacelor de comunicare. Ce ne aşteaptă oare acum, cu trecerea spre o comunicare prin imagini?...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.
