Hamlet ca insultă

Molière şi-a propus să sesizeze tipurile umane şi, cu preţul unei simplificări abuzive, a reuşit să deseneze pe avar sau mizantrop: scopul e la el explicit, programatic, simptom al esteticii clasice în căutare de generalizări umane, de „prototipuri“ ce debordează individualul. Shakespeare a obţinut doar implicit asemenea performanţe, căci înălţarea la „tip“ se produce nedeliberat, pornind de la materia complexă a operei, şi nu de la o decizie preliminară. Modernitatea provine, îndeosebi, din apropierea de istorie, istoria recentă, cunoscută nouă, cu protagonişti al căror „dublu“ îl identificăm în repertoriul shakespearian. Aceasta motivează asimilările lor frecvente cu „actorii politici“ pe care i-am frecventat în secolul trecut, căci teatrul modern, sub influenţa celebrei intuiţii a lui Jan Kott – Shakespeare, contemporanul nostru –, a transformat această translaţie constantă în operaţie privilegiată. Richard al III-lea şi Stalin sau Hitler au fost înrudiţi, Coriolan a desemnat figuri mai enigmatice, Macbeth e cealaltă variantă a alienării prin dorinţa de putere, Antoniu – care manipulează masele în Iuliu Cezar – evocă demagogia politică... şi, astfel, „teatrul nostru“ s-a construit, în parte, pe soclul acestor interpretări, căci de la Brook la Ciulei sau de la Radu Penciulescu la Silviu Purcărete, ele au intervenit repetitiv. Astfel, a fost facilitat şi dialogul cu un public de azi care-şi recunoaşte rapid liderii în monştrii elisabethani.

Hamlet, dimpotrivă, a rămas ireductibil. Şi nu i s-a găsit un „dublu“ politic! Doar el, personajul, a fost actualizat graţie a numeroase soluţii ce căutau a-i revela condiţia modernă, a-i reduce distanţa de epocă elisabethană, pentru a-l asimila tinerilor confruntaţi cu o lume „ieşită din ţîţîni“. Cum să fii tînăr pe vremuri fără repere, cum să te revolţi, cum să acţionezi? Din sală, ani de-a-rîndul, generaţii succesive de rebeli s-au recunoscut în prinţul danez. Dar nimeni nu l-a asociat unui om de putere identificat.

E ceea ce, în mod invers, s-a produs recent, nu pe o scenă de teatru, ci în presa americană: simptomul mi se pare demn de fi relevat. Cu ce ocazie s-a manifestat? Cînd preşedintele Obama, după ce anunţase decizia de a interveni în Siria dacă se depăşeşte – îl citez – „linia roşie a utilizării armelor chimice“, temporizează acţiunea militară, propunînd Congresului să se exprime şi să voteze dreptul de a-l ataca pe Assad, care, cu mijloace clasice, ucide de doi ani. Presa, în loc să salute această tentativă de a obţine un consensus naţional pentru a reangaja o nouă misiune militară americană, uită criticile acerbe contra agresivităţii primare proprii familiei Bush, tatăl şi fiul, şi precauţia democratică luată de Obama e asimilată unei deplorabile incertitudini. Un jurnalist îşi încheie diatriba spunînd că preşedintelui nu-i lipseşte decît costumul de catifea neagră al prinţului danez şi că l-ar putea adopta fără dificultate, avînd în vedere comportamentul său în aceste momente de tensiune. Comparaţia cu Hamlet devalorizează şi califică negativ gestul preşedintelui. O altă jurnalistă reia asimilarea cu pesonajul shakespearian: „Obama e Hamlet ambivalent, căutînd argumentele pro şi contra pe care le exprimă public.“ Convingerea e generală: permiţînd comparaţia cu Hamlet, Obama s-a desconsiderat.

Insultă prin... Hamlet! Ziariştii americani au rămas prizonierii vechilor interpretări romantice, corijate însă radical de critica şi de regia ultimelor decade. Ei asimilează îndoiala slăbiciunii şi vor ca prin asimilarea cu prinţul să-l discalifice pe preşedinte. America reclamă un om de acţiune care intervine brutal şi direct, în numele prerogativelor de care dispune şi pe care, din Biroul Oval, le poate asuma discreţional! Nu vrem un Hamlet, căci – indică absurd o jurnalistă – e „mai bine să ceri iertare decît să eziţi“. Vladimir Putin nu solicită un acord, el nu se îndoieşte, el nu are nimic din Hamlet, Obama – da.

Lui Hamlet, fantoma tatălui i-a revelat secretul crimei comise. Dacă prinţul mereu în negru îşi asumă doliul, rămîne exterior ceremoniilor de încoronare, simţul moral îi impune însă verificarea celor spuse de spectru, în noapte. El nu poate ucide bazîndu-se pe ce ar fi putut să fie doar „vis“, „viziune“, „înşelăciune“, şi caută o probă care să ateste culpabilitatea regelui uzurpator. Hamlet temporizează trecerea la act, pentru a evita o eroare fatală, şi doar spectacolul teatral care, prezentînd scenariul asasinatului, suscită reacţia cupabilă a lui Claudius, îl convinge definitiv. El însuşi îşi deplora ezitările, dar noi, din sală, le recunoaştem justeţea: a ucide e un act ireparabil. Hamlet, din răspundere morală, caută să convertească o ipoteză nocturnă în certitudine diurnă, care-i poate legitima acţiunea. Atunci doar va interveni.

Lui Obama i se intentează azi un proces prin referinţă la Hamlet, care, astfel, la rîndul său, e desconsiderat. Vrem o crimă, vrem un război, nu avem timp să gîndim, să ne îndoim, să căutăm „proba“... Bush a falsificat-o pentru a ataca Irakul; Obama, dimpotrivă, îi caută certitudinea. Semn de slăbiciune sau de etică politică? Prefer ipoteza secundă.

Nu în strateg militar scriu aici, ci în critic literar. Şi ca atare, reclam respect pentru Hamlet, încarnare a omului modern eliberat de facilitatea de a ucide, proprie predecesorilor săi şi tiranilor pe care-i destestăm. Comparîndu-l cu Hamlet, Obama nu iese degradat, ci, pentru mine, înălţat. Înălţat la demnitatea unui complex om politic care, înainte de a decide, reflectează. Nu e un caz frecvent. Asimilarea cu Hamlet îl onorează. Un prieten spunea: „Nu trebuie să cauţi ce din tine se găseşte în Hamlet, ci ce din Hamlet se găseşte în tine.“ În Obama îl descoperim pe Hamlet pe care-l iubim şi nu-l dispreţuim. Şi, astfel, insulta se poate converti în elogiu.

Franţa, sub influenţa Americii, pentru a-şi manifesta rezerva faţa de preşedintele actual, recurge la aceeaşi asimilare: Hollande e depreciat pentru că asimilat cu Hamlet şi incertitudinile sale. I se preferă, acum, Sarkozy, ieri detestat căci întîi vorbea şi apoi gîndea: nimic mai contrar decît prinţul danez!

Cineva te poate trata dispreţuitor drept Avar, Mizantrop, drept Iago sau Macbeth, dar drept... Hamlet e prima dată cînd aud. Eu mi-aş dori un asemenea calificativ injurios, dar nimeni nu mi-l acordă. Nu-l merit. 

George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).