De ce partidele noastre trebuie să fie mai partide decît sînt?

Gîndiţi-vă la următoarele două poveşti adevărate. Un şef de guvern şi de partid din Estul Europei doreşte să candideze pentru funcţia de preşedinte. Pentru a finanţa campania electorală, execută o schemă de finanţare prin care inspectoratul de stat în construcţii (subordonat premierului) obligă firmele din domeniu să cotizeze pentru campania prezidenţială personală, dar dusă în numele partidului. Banii însă nu intră în conturile partidului, ci într-o firmă apropiată de personajul nostru, care execută afişe, organizează evenimente etc. După cîţiva ani, în mod cu totul neaşteptat şi extraordinar pentru Estul Europei, procurorii anticorupţie îl acuză şi judecătorii îl condamnă pe fostul premier, care ajunge la închisoare, împreună cu patronul firmei respective şi cu şefa inspectoratului de stat. Odată cu condamnarea, judecătorii decid ca fostul premier să plătească şi despăgubiri inspectoratului – ca daune pentru banii ceruţi companiilor din domeniu, care nu au ajuns în conturile instituţiei. Fostul premier plăteşte din buzunarul propriu suma (care nu e mică), dar lansează public o dilemă foarte interesantă: „De ce plătesc eu? Doar am fost candidat al partidului, a fost o campanie a partidului. De ce nu mă ajută partidul?“ Are dreptate? Nu. De remarcat că între cei condamnaţi odată cu fostul demnitar nu sînt oamenii de la trezoreria partidului, ci oameni din firme private, care au strîns banii şi au executat materiale pentru campania electorală. Partidul ca entitate juridică nu exista în această schemă. Mai mult chiar, din dosarele penale ale fostului premier se vede un amestec de interese pur private şi interese de partid: aceeaşi şefă de inspectorat construieşte şi case gratis pentru demnitar şi ajută la strîngerea de bani pentru campanie. Nu era clar ce e averea personală a premierului şi ce se strînge pentru el în calitate de şef de partid. Deci, de ce ar contribui partidul la despăgubiri?

A doua poveste, la un nivel mult mai mic: se dă un primar foarte popular. Genul de mic dictator local, care îşi cumpără conştiincios propriul electorat de pensionari şi care e reales de vreo 12 ani, indiferent la ce partid se mută. Se mai dă un partid (altul decît cel în care e primarul atunci) care ar vrea postul de primar, dar e aproape convins că nu are multe şanse – să-i zicem „partidul X“. Totuşi, liderul de filială X vrea să pară că se bate, mai ales că are nevoie de consilieri locali şi de un scor cît de cît bun pentru a conta în luptele interne cu alţi lideri de filiale X. Aşa că se găseşte un tînăr de viitor, care e pus să candideze. Liderul nostru de filială nu aşteaptă bani de la partid pentru campanie şi, la drept vorbind, partidul nu are bani să dea, ba chiar impune liderilor de filiale nişte cote de bani de strîns pentru centru. Însă liderul nostru nu are nici un chef să cotizeze la partid. El e sponsotizat personal de nişte afacerişti. Care afacerişti nu au o relaţie cu partidul (de ce ar avea nevoie?), ci cu liderul local. Deci, liderul face rost de nişte bani de campanie, să zicem 1 milion de euro. Tînărul pus să candideze estimează că el ar avea nevoie de 200.000 pentru a face o impresie bună în campanie. Liderul îi dă 200.000 în valiză şi opreşte restul pentru sine (avere personală sau pentru partid – la drept vorbind, nu are cine să facă diferenţa). Şi nici noi nu ştim. Tînărul candidat la Primărie ajunge la concluzia că oricum nu are şanse să cîştige şi, dacă tot e să muncească pentru partid, măcar să se aleagă cu ceva. Deci, decide să bage 100.000 în campanie şi cu cealaltă sută să-şi facă o casă. Are soţie şi copil mic, un teren aproape de oraş obţinut din banii din altă campanie, de ce nu? Activiştii care îi fac campanie primesc şi ei bani cash per noapte de lipit afişe, firmele care fac afişe suprataxează şi ele materialele, că doar ştiu că totul se face la mica înţelegere. Şi toată lumea se prinde că domnul candidat şi-a făcut casă, că prea se potriveşte totul în poveste. Unde e partidul X ca entitate legală în povestea asta? Nu există. Partidul este o stafie care pluteşte asupra acestor oameni, dar banii se învîrt prin relaţii personale, în afara instituţiei numite „partid“. Deci, cînd vă plîngeţi de partidele noastre, luaţi la ochi o ţintă falsă: vi se pare că avem partide, dar ele în sine nu există.

Şi aşa, mă întorc acolo unde v-am lăsat săptămîna trecută. Vă spuneam despre Victor Giosan şi despre raportul său scris pentru CRPE – „Cum putem opri asaltul politicii asupra democraţiei din România“. Promiteam să vorbim despre soluţii. Sînt trei direcţii în care merg aceste soluţii: a) democratizarea internă a partidelor şi transparentizarea acţiunii acestora; b) deschiderea şi „dereglementarea“ pieţei politice; c) reforma guvernanţei publice, în sensul responsabilizării ei în funcţie de rezultatele sociale obţinute.

În ceea ce priveşte partidele, Giosan recomandă: alegeri directe/primare în partide, care să permită bazei să controleze vîrful, alegeri mai frecvente la toate nivelurile de partid (la doi ani), limitarea numărului de mandate deţinute de o persoană la şefia filialelor de la toate nivelurile, separarea mandatelor de conducere din partide de cele din administraţie (de la primari la miniştri, cu excepţia premierului – şef de partid), transparentizarea sistemului de finanţare a partidului, axarea pe donaţii şi contribuţii ale membrilor simpli, instituţionalizarea prin statut a rolului comisiilor de specialitate şi a institutelor de studii doctrinare.

Cu alte cuvinte, ar fi vorba despre transformarea partidelor, din reţele vag definite de persoane, în instituţii adevărate. Capcana celor mai multor dezbateri care îşi propun soluţii pentru partidele din România este aceea că pleacă de la premisa că acestea chiar există în sensul lor modern, occidental. De aici, de pildă, limitările foarte stricte ale finanţării. Partidele din România au reguli foarte stricte în ceea ce priveşte banii electorali: donaţiile sînt limitate, acestea trebuie declarate transparent şi, candidaţii odată aleşi, au nevoie de o descărcare de gestiune de la Curtea de Conturi pentru a putea să preia mandatul. OK, sună bine. Avem reglementare a partidelor. Problema e că peisajul real arată ca în poveştile de mai sus. Degeaba reglementăm foarte strict partidele, dacă banii sînt în altă parte. Ba, mai rău, cu cît reglementarea este mai strictă, cu atît încurajăm, de fapt, ca banii să nu mai treacă prin contul partidului, ci să meargă prin reţele informale. Mai mult chiar, cînd vine vorba despre banii pe care îi plătim de la bugetul de stat pentru partidele parlamentare, aceştia sînt puţini. Totuşi, dacă propui să creştem alocaţiile bugetare pentru partide, întîmpini o reacţie viscerală din partea tuturor: adică, să le mai dăm şi bani? Modul în care punem problema face să ne furăm singuri căciula: nişte bani oricum vor ajunge în campanie, întrebarea este dacă se va întîmpla transparent şi legal, sau netransparent şi ilegal. Cred că ar trebui să reorientăm soluţiile spre întărirea partidului legal în dauna partidului paralel, care funcţionează pe bază de reţele personalizate ale liderilor. Sînt oameni în partide care ar accepta asemenea soluţii. Totul e să-i cointeresezi la nişte soluţii pe termen lung. Pentru ca partidele să devină instituţii, trebuie întărite ca atare. De pildă, e musai să cunoaştem numărul real de membri; de aceea, ar trebui organizat un registru naţional electronic, astfel încît să ştim în mod transparent baza de membri a partidelor. Mă credeţi sau nu, dar asta nu ştiu nici măcar partidele. Cotizaţiile de la membrii simpli nu se prea încasează, iar liderii de filiale au interes să umfle numărul de presupuşi membri, pentru a obţine mai multe locuri la congrese. Deci, în loc să încaseze cotizaţii, de fapt aduc banii la centru cu valiza, declarînd membri fictivi. Partidele noastre trebuie reinventate de la bază.

Dacă reuşim o instituţionalizare a partidului ca atare, celelalte probleme vor fi mai uşor de abordat. Temele 2 şi 3 din soluţiile propuse de Giosan. Adică deschiderea pieţei partidelor (înregistrare mai lesne a partidelor noi) şi un pact politic pentru modul în care aceste partide interacţionează cu administraţia publică şi cu companiile de stat (pentru detalii concrete, vă invit să citiţi raportul în integralitate). Ne vom chinui degeaba să limităm abuzurile partidelor asupra administraţiei şi asupra companiilor de stat. Pentru că nu partidul comite acele abuzuri, ci reţeaua informală şi personalizată a unor lideri. Partidul ca atare, ca instituţie, nu există cînd se împart posturile în administraţie, doar lideri care îşi recompensează fidelii. Dimpotrivă, dacă partidele ar funcţiona cu adevărat ca instituţii, am putea face apel la ele cînd liderii comit abuzuri. Singurul partid, de pildă, care organiza competiţii deschise pentru posturi era UDMR (vorbesc la trecut, pentru că buna practică se pierde şi acolo). Cînd UDMR avea un post în care trebuia numit cineva, se făcea un apel la filiale să trimită candidaţi. Aceştia erau propuşi cu CV, şi o comisie a Uniunii organiza interviuri: omul trebuia să se priceapă la domeniu, eventual chiar să ştie engleză, dacă funcţia implica reprezentare externă. Mi se pare un model excelent: partidul făcea, în acel caz, raţionalizarea numirii pe funcţii. Era asta politizare? Probabil că era. Însă nu ar trebui să vînăm cuvinte. Într-un fel sau altul, partidele numesc şi vor numi oameni în administraţie. Dar dacă, în loc să numească pe lingăul de serviciu de pe lîngă un lider, ar organiza asemenea competiţii interne, în care s-ar selecta totuşi candidaţi potriviţi din cadrul activului de partid? Bineînţeles, ar trebui şi să avem grijă ca acest activ să existe şi să fie de calitate. Din păcate, în loc ca UDMR să generalizeze acest model spre partidele româneşti, înţeleg că renunţă la el – şi acolo, baronii au început să controleze baza.

Aş fi putut să scriu – şi dumneavoastră să citiţi – încă un articol în care să spun cît de mizerabile sînt partidele şi politicienii, cum noi, oamenii de bine, nu trebuie să ne amestecăm cu ele. Sincer, m-am plictisit de genul acela de articole. Sînt la fel de futile ca şi demonstraţiile de stradă care nu propun nimic concret, făcute ca să se simtă bine şi să-şi spună oful cei care participă, respectiv scriu şi citesc. Soluţia nu e să fim antipartide, ci să încercăm să avem partide mai bune. Ar fi bine ca, înainte să urîm partidele, să le dăm o şansă să existe măcar ca instituţii cu viaţă interioară. Ele nu există decît ca etichete şi ca învelişuri fără schelet.

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE 

Foto: adevarul.ro