Oameni şi sfinţi

Am văzut (cu întîrziere!) filmul din 2010 (premiat cu Palme d’Or şi César) al lui Xavier Beauvois – Des hommes et des dieux/Despre oameni şi zei. Forţa peliculei vine, în primul rînd, din faptele reale pe care se bazează şi pe care le reactualizează cu multă autenticitate. E vorba despre un episod dramatic, derulat în Algeria în 1996, pe fondul crizei guvernamentale locale şi al ascensiunii mişcărilor teroriste de tip islamic. Şapte (din nouă) călugări francezi, slujitori în Mănăstirea Atlas – cisterciană prin natura ei (ordin monahal catolic cu veneraţie pentru Sfîntul Benedict) – au fost atunci răpiţi şi, ulterior, executaţi de trupele liderului musulman Ali Fayattia. Fraţii în cauză locuiau, de multă vreme, în spaţiul algerian, integrîndu-se perfect în comunitatea mahomedană din jurul aşezămîntului lor, în ciuda specificităţilor religioase. Algerienii convieţuiesc armonios cu benignii părinţi, beneficiind chiar de serviciile medicale, de calitate, pe care aceştia le oferă. Fratele Luc (Michael Lonsdale) are un cabinet în mănăstire, unde sute de localnici află uşurare în diverse afecţiuni. Stareţul Christian (Lambert Wilson) se dovedeşte, de asemenea, un bun administrator, găsind excelente punţi de comunicare cu musulmanii. Interacţiunile celor două grupuri sînt, prin urmare, cît se poate de amicale. În acest decor mai degrabă paradisiac pătrund însă veşti tulburătoare.

Guvernul corupt îşi pierde, treptat, credibilitatea în faţa populaţiei, iar fundamentaliştii islamici devin tot mai ameninţători în ţară. Se vorbeşte despre fete tinere ucise cu impunitate în plină stradă, pentru simplul motiv de a nu fi purtat vălul tradiţional. Lumea este îngrijorată şi confuză. Situaţia explodează cînd mai mulţi muncitori şi ingineri croaţi, de pe un şantier învecinat cu Atlas-ul, sînt asasinaţi cu cruzime de luptătorii lui Fayattia. Din acea clipă, călugării ştiu precis că existenţa lor se va schimba. Filmul studiază amănunţit încordarea din obştea monahală, în aşteptarea patetică a unui deznodămînt tragic. Avem toate datele (doi supravieţuitori) să credem că lucrurile au stat aşa şi că frămîntările fraţilor s-au desfăşurat întocmai. Întrunindu-se seara la sfat, ei nu ştiu exact ce să facă. Frica (legitimă) îi îndeamnă să plece înapoi în Franţa, dar, judecînd faptele la rece, fiecare realizează că nu (mai) are la ce să se întoarcă. Viaţa lor e aici, în Algeria, sensul fiinţării capătă, pentru ei, materialitate numai în Mănăstirea Atlas. Detaliul mi se pare foarte interesant. Nu sesizăm nici o urmă de histrionism, de ipocrizie ori de fanatism în aceste declaraţii. Nimeni nu vrea martirajul (monahii spun frecvent că nu doresc să moară, că nu au venit la călugărie pentru a fi ucişi). Toţi sînt oameni, nu sfinţi (cel puţin, nu încă!). Au slăbiciuni şi aprehensiuni. Se simt dezorientaţi.

Dilema morală şi psihologică a călugărilor reprezintă punctul forte al filmului. Contextul îi obligă pe cei nouă să aleagă varianta eroică (de a sta şi a-şi înfrunta destinul), deşi nici unul nu are profil de erou (toţi ar prefera, absolut justificat, să existe o altă cale, să poată opta pentru altceva – mai simplu, mai confortabil, fără veleităţi sacrificiale). Titlul peliculei – o aluzie la Psalmul 82 (6-7) – pune accentul, inteligent, pe dualitatea creştină inerentă: umanitate vs sfinţenie. Fie şi înzestrat cu vocaţia mîntuirii, individul nu-şi poate depăşi condiţia prin sine, ci doar prin pronie, prin intervenţia divină care va să zică, prin acel deus ex machina al tradiţiei. Pînă în pragul sfinţeniei propriu-zise, omul arată credinţă şi voinţă. Ce se întîmplă dincolo de acest hotar este o chestiune de transcendent. Nu diferită ne apare situaţia din mica obşte a Atlas-ului. Cu toate că ei aleg, cu bună ştiinţă, prezumtivul martiraj (nimeni nu are cum să prevadă evoluţia faptelor, timpul se scurge cu o lentoare ameţitoare şi de-a dreptul traumatizantă!), în particular, fiecare dintre fraţi e apăsat de imense încordări emoţionale. Probabil că ei şi-ar dori ca sumbra expectativă să se sfîrşească într-un fel sau altul. Nervii tuturor sînt întinşi la maxim. Slujbele se ţin sub presiune, monahii tresar cînd aud zborurile de patrulare ale armatei.

Într-o scenă memorabilă, toţi se îmbrăţişează înfioraţi la trecerea unui elicopter militar pe deasupra mănăstirii. În pofida tulburării generale, fraţii continuă să-şi cînte imnurile de slavă, sperînd, probabil, că atunci şi acolo se va petrece inevitabilul sfîrşit. Dincolo de spaima firească, „contextul“ ar fi ideal: părinţii se află în rugăciune, sînt împreună în biserică, poartă hainele de sărbătoare şi, mai presus de orice, experimentează o caldă, intensă solidaritate, o emoţie puternică, irepresibilă, ce i-ar putea trece, glorios, peste slăbiciunea fricii. Tabloul pare decupat din povestea unui martiriu perfect, dar, spre surprinderea noastră, nimic nu se întîmplă acum. Mult mai tîrziu, în cel mai neaşteptat moment cu putinţă, în miezul unei nopţi friguroase, un pîlc de terorişti pătrunde în mănăstire şi îi ridică pe călugări aşa cum se găseau: ciufuliţi, buimăciţi de somn, în indispensabili, complet lipsiţi de demnitate (în plus, cel mai bătrîn dintre ei, Amédée – jucat excelent de Jacques Herlin –, răspunde primului impuls de conservare şi se ascunde, îngrozit, sub pat, unde, în viteză, fundamentaliştii omit să-l caute!). În aceste condiţii umilitoare, cei şapte monahi se duc, ambigui, spre marele gest sacrificial. Nu putem extrage decît o singură învăţătură de aici: nici un destin de sfinţenie nu poate să înceapă pînă cînd destinul umanităţii sordide nu îşi va fi epuizat şi ultima doză de cinism. 

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.