Tîmpit

Dicţionarele noastre nu oferă totdeauna cititorului, din păcate, cele mai desluşite explicaţii etimologice. Cele generale (Dicţionarul explicativ – DEX, Dicţionarul limbii române – DLR, Noul dicţionar universal – NDU, Dicţionarul explicativ ilustrat – DEXI) au opţiuni ferme, verificate şi bine întemeiate ştiinţific, dar sînt extrem de laconice: nu indică sensul etimonului, nici calea de pătrundere, nici etimologia mai îndepărtată (sursa primară). Îşi urmează, astfel, propriile principii, justificate în sine – dar netransparente, cunoscute doar specialiştilor. Lexicografia românească actuală continuă să indice doar etimologia directă (astfel, dacă un cuvînt ca evanghelie a intrat în română prin intermediul slavonei bisericeşti, nu se menţionează şi originea grecească a slavonismului) şi să nu traducă sensului etimonului cînd acesta corespunde celui din română. Dicţionarul academic început de Sextil Puşcariu (DA) era singurul care îi oferea cititorului un minimum de informaţie, util înţelegerii traseului etimologic; din 1965, a fost însă continuat de DLR, care a impus mai multă schematizare şi a renunţat la detalierea explicaţiilor istorice. Pe de altă parte, dicţionarele pur etimologice trec de obicei în revistă, cu acribie filologică, toate ipotezele formulate de-a lungul timpului – ceea ce creează adesea confuzie în rîndul nespecialiştilor.

Aşa se face că originea unui cuvînt ca tîmpit, unul dintre cele mai frecvente în româna colocvială, poate părea – la o căutare în dicţionare – mai complicată decît este în realitate. De fapt, cuvîntul e vechi şi metaforic: probabil că aceste trăsături nu mai sînt percepute de către toţi vorbitorii, dar au un anume efect asupra utilizării actuale. Participiul verbului a tîmpi, derivat la rîndul său de la adjectivul tîmp, apare la început mai ales cu sensul propriu: „bont, tocit“. În DLR, în care se găsesc cele mai numeroase şi mai interesante citate ilustrînd istoria cuvîntului, tîmpit e înregistrat, în texte din secolul al XIX-lea, ca termen de caracterizare a unor obiecte – cuţite tîmpite –, dar şi  în încercări de adaptare a unor terminologii ştiinţifice, în formule ca unghi tîmpit („unghi obtuz“) sau son tîmpit („sunet grav“). În toate aceste situaţii, se înţelege, tîmpit era antonimul perfect al adjectivului ascuţit. În dicţionarul academic al lui Laurian şi Massim (volumul II, 1876), tîmpit era ilustrat de exemplele cuţit tîmpit, secure tîmpită şi om tîmpit la minte. Sensul psihologic („obtuz“) a pătruns şi în poezia satirică, în „Noaptea de ianuarie“ a lui Macedonski: „M-am născut în nişte zile cînd tîmpita burghezime/ (...) Pune-o talpă noroioasă pe popor şi boierime.“ Verbul a (se) tîmpi („a se toci“, „a slăbi“) e atestat din secolul al XVII-lea (în Biblia de la Bucureşti, la Dosoftei etc.); se tîmpeau obiectele ascuţite: acul („Scorpiia ascuţit acul să-şi tîmpască“, Cantemir, în Istoria ieroglifică), condeiul sau săgeţile. La Laurian şi Massim, a (se) tîmpi/tîmpire apare cu un sens propriu („a tăia ascuţişul“) şi cu unul figurat („a stinge sensul, mintea“; „a pierde facultatea de a simţi şi de a cugeta“). Tîmp e atestat de la început şi cu sensul propriu, şi cu cel metaforic: în Predoslovia Cazaniei de la Govora (Evanghelie învăţătoare, 1642, ediţie de Alin-Mihai Gherman, 2011), adjectivul apare, repetat, într-un topos al modestiei: „scurmat-am cu tîmpă mintea mea“, „tîmpă şi întunecată mintea“. În Lexiconul de la Buda (1825), tîmp are dublă traducere, după cum se referă „la vîrf“ sau „la minte“. În dicţionarul lui Teodor Corbea, redactat la sfîrşitul secolului al XVII-lea (Dictiones latinae cum valachica interpretatione, ediţie de Alin-Mihai Gherman, 2001), mai mulţi termeni latineşti erau traduşi prin cuvinte din familia lui tîmp (unele, nemaiînregistrate apoi de dicţionare): hebeo – mă tîmpesc; hebetatio – tîmpire; obtuse – tîmpiţeaşte; obtusus – tîmpav; stupor – tîmpăşie etc.

Trecerea de la sensul concret – „bont“, la cel psihologic – „lipsit de agerime“ e o evoluţie metaforică firească şi universală (care se regăseşte parţial, de exemplu, în englezescul blunt). Nici măcar originea lui tîmp nu e problematică: dicţionarele generale oferă soluţia cea mai normală, prezentîndu-l ca vechi împrumut din slavă – din tomp(u), care s-a păstrat şi în limbile slave moderne (bulgară: tăp), cu sensuri proprii şi figurate similare celor din română.  Singura dispută serioasă (lansată de Nicolae Drăganu în 1921, în Dacoromania, I) priveşte toponimul Tîmpa (numele mai multor munţi, nu doar al celui de lîngă Braşov). După Drăgan (reluat apoi şi de alţi filologi), Tîmpa ar fi însemnat „munte prăpăstios“, „povîrniş“, nefiind astfel legat de adjectivul tîmp (nu pare, totuşi, deloc anormal ca tocmai acest adjectiv să fi descris un munte mai puţin abrupt, mai tocit sau teşit).  

Revenind la actualitate, putem presupune că lunga istorie, polisemia, mulţimea derivatelor, circulaţia în texte literare, culte ar explica într-o anumită măsură frecvenţa actuală a cuvîntului şi mai ales faptul că nu e o insultă extrem de agresivă. Tîmpit se poate folosi în glumă, autoironic, atenuat prin diminutivare (tîmpiţel), fiind mai puţin supărător decît multe dintre sinonimele sale populare şi colocviale. În plus, mi se pare că mai păstrează, ca participiu, ceva din sensul său verbal, pasiv: în loc să certifice o absenţă totală a inteligenţei, semnalează mai curînd o stare tranzitorie, un efect al circumstanţelor (te-ai tîmpit?... am rămas tîmpiţi!).

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).