Povestea unui denunţător la DNA
Şerban Marinescu este arhitect. Anul trecut, a fost unul dintre cei trei cititori care au cîştigat o carte la lansarea volumului Eu votez DNA. Am făcut atunci un fel de concurs pe Facebook, am cerut fotografii inedite legate de acest titlu. Mi-a trimis o fotografie cu nişte oameni relaxaţi, sub un cort, într-un week-end de vară. Pe cort era agăţată o pancartă cu: „Eu votez DNA.“ După o vreme, lui Şerban i s-a cerut şpagă. M-a întrebat ce să facă. I-am zis să meargă la DNA. Aşa a ajuns Şerban Marinescu denunţător. L-a denunţat pe primarul din Rîmnicu Vîlcea. Am vrut să facem această discuţie mai devreme, dar au existat temeri că procesul în curs putea să sufere. Acum, că s-a terminat, am înregistrat o lungă convorbire. Am eliminat întrebările mele, pentru că nu făceau decît să stîrnească povestitorul. Are cuvîntul denunţătorul.
Am fost patru colegi arhitecţi, am participat la un concurs de arhitectură-urbanism, de reamenajare a spaţiului public din Rîmnicu Vîlcea, care a avut loc în vara lui 2012. A fost un concurs public de soluţii pe care noi l-am cîştigat, cu juriu internaţional, foarte OK. Cînd s-au dat rezultatele concursului, tocmai se schimbase primarul. Primarul nou, Emilian Frîncu, şi administraţia nouă nu păreau foarte interesaţi de proiectul acesta. La un moment dat, ne-au contactat, spunîndu-ne că, de fapt, şi-au dat seama că îi interesează foarte mult, pentru că vor să aplice la fonduri europene şi nu au proiecte, şi ăsta ar fi, de fapt, cel mai fezabil. Şi l-am făcut. Era o dată limită pînă cînd puteau să depună proiecte pentru fonduri europene. A fost un stres destul de mare. Dar am făcut-o, toată lumea a fost foarte fericită, relaţia cu primăria a fost foarte bună. Aveau un department de implementare de fonduri europene, cu nişte oameni foarte profesionişti. Am lucrat cîteva luni, am făcut proiectul şi l-am predat. În ziua în care l-am predat, a fost primul lucru ciudat care mi s-a întîmplat, primarul m-a luat de braţ şi m-a prezentat unui domn într-un hol şi mi-a spus: dînsul e prietenul meu, vă rog mult, încredere maximă, şi o să vorbiţi voi pentru că eu trebuie să plec. Eu, pînă atunci, lucrasem numai cu oameni din primărie, îi cam ştiam. Şi pe ăsta l-am întrebat cine e, el mi-a spus din nou numele. Eu nu am ştiut cum să reformulez „dar cine sînteţi?“ (rîde). Şi mi-a spus „un prieten al domnului primar.“ Mi-a fost clar că n-are sens să mai insist, nu era din primărie. Nu era clar ce trebuia să discutăm. Şi m-a invitat la o cafea (rîde).
Mi-a spus foarte clar că domnul primar l-a rugat pe el să vorbească cu mine ca să facem în aşa fel încît licitaţia de construcţie să fie cîştigată de o firmă a unui prieten al domnului primar. Pentru proiectul făcut de noi, după ce se aprobau fondurile europene, se face licitaţie pentru construcţia propriu-zisă. Acolo, banii sînt foarte mulţi. Avocaţii lui au zis la proces că arhitecţii nu au nici un rol aici. De fapt, noi teoretic putem să facem ceea ce se numeşte „licitaţie cu dedicaţie“, în care eu pot, ca proiectant, să cer, în caietul de sarcini, nişte lucruri pe care numai o anumită firmă le poate respecta.
A fost şocant cum mi-a zis din prima, pe faţă, aşa, adică nu ne cunoşteam, nu ştia cine sînt, mi-a spus direct ce trebuie să facem, cum să aranjăm licitaţia. Eu i-am răspuns că, în primul rînd, nu ştiu cum se face, că eu nu am făcut niciodată aşa ceva, şi că, de fapt, eu am închis deja proiectul, l-am predat. Şi el, foarte dezamăgit: a, da – adică chiar nu ştia – l-aţi predat? Îi zic: „da, azi l-am predat, că de-aia sînt aici, cutiile sînt închise, sigilate, deci oricum, nici dacă aş vrea să fac ceva, nu aş mai putea să fac.“ Şi atunci a zis „a, bun, asta e, păi înseamnă că domnul primar n-a înţeles etapa în care ne aflăm, o să vorbim mai încolo pentru alte…“
Ne-am despărţit, nu s-a mai întîmplat nimic. Am predat, m-am dus acasă… Au început telefoanele de la domnul primar, care pînă atunci nu sunase, nu aveam o relaţie, nu vorbeam la telefon. A început să sune, foarte insistent, că trebuie neapărat să ne vedem. Te suna duminica seara la opt că trebuie neapărat să vii a doua zi, sau să ne vedem undeva în Baneasa, că el are drum prin Bucureşti, era complet dubios. Cei de la achiziţii, din primărie, ne spuseseră iniţial că vor plăti integral suma, apoi în două tranşe egale. Dar ne-au plătit doar o treime, apoi ne-a sunat şi ne-a zis „eu mi-am ţinut partea mea de înţelegere, aţi văzut ca sînt om de cuvînt, acum hai să ne vedem ca să vă ţineţi şi voi cumva partea de înţelegere.“ Dar noi n-aveam nici o înţelegere. L-am amînat, am vorbit între noi: băi, ce facem? Munciserăm luni de zile la chestia asta. Depindeam de el. Şi ne tot suna insistent. Spunea: „uite, eu am ordinele de plată pe birou, haideţi să vorbim, să văd şi eu ce fac cu ele.“ Ne-am tot gîndit ce să facem. Dacă mă duc, risc să îmi propună vreo măgărie şi eu nici nu am vreo dovadă că mi-a propus. Unii ziceau: te duci acolo şi spui nu. Nu cred că e aşa simplu. Eu nu am nici o dovadă, era într-o poziţie de putere faţă de mine. Atunci ne-am hotărît să mergem să îl denunţăm.
Am mers la DNA. A fost destul de impresionant, m-am văzut cu procurorul Papici, care e un personaj, el în sine, foarte hotărît. M-a invitat la dînsul în birou şi mi-a zis că speră că nu am venit să îl întreb pe el cum scap de povestea asta. Adică dacă am venit să denunţ fapte de corupţie, să o facem. A zis: „sper că ai venit să faci un denunţ, nu să mă întrebi pe mine cum să te comporţi în situaţia asta.“ Apoi, „bine, dacă ai venit să faci asta, hai să facem asta, o să îţi dau un procuror de caz, şi te duci şi vorbeşti cu el.“ Mi-a dat un procuror de caz, am vorbit cu el şi am făcut denunţ. Te pune să scrii o declaraţie. Asta e fost pentru mine primul şoc, cînd a zis: uite, ia o foaie de hîrtie, trebuie să scrii o declaraţie. Şi scrii: Denunţ…. Aia e prima oară cînd îţi tremură pixul în mînă, cînd scrii „denunţ“. După care, am povestit tot ce s-a întîmplat. Am făcut eu denunţ, apoi a mai trebuit să facă şi un coleg de-al meu, că dintre toţi, noi doi eram foarte implicaţi în chestia asta.
Procurorul te instruieşte puţin, dar nu foarte mult, eu mă aşteptam să trec printr-o perioadă mai… să te pregătească, dar se pare că totuşi pentru el e o activitate destul de curentă. Adică mi-a dat minimum de informaţii necesare, mi-a zis că totul o să fie OK, ştim noi ce să facem. A, ne-a pus telefoanele sub ascultare. E aşa, un pic intimidant, ai un fior cînd declari oficial că e OK să ai telefonul ascultat şi speri că, la un moment dat, o să te scoată pe bune din listă (rîde). Dar îţi spune că e pentru o perioadă limitată şi cu mandat. A rămas ca în momentul în care primarul o să sune, o să stabilim o întîlnire, ei o să aibă înregistrarea şi o să mergem toţi să ne întîlnim cu el ca să facem flagrant. La întîlnire eu nu am fost, eram plecat din Bucureşti. S-a dus colegul meu, Dragoş Popescu, la DNA, i-au pus microfonul, camera, şi s-a dus să se întîlnească la hotel Ibis, aici la gară. I-a dat lui Dragoş o hîrtie pe care scria: 10% din bani, împărţiţi aşa şi aşa. Era planul financiar. Venise cu ea pregătită. I-a dat hîrtia, colegul meu a citit, a înţeles despre ce e vorba, a spus „da, sîntem de acord“. Şi dup-aia el s-a relaxat foarte tare şi a început să vorbească foarte liber, foarte deschis, şi să spună ce bucuros e că facem chestia asta, că el acum o să mai aibă un proiect mare la anul, tot aşa, pe care vrea să-l facă cu un concurs internaţional, cu juriu, dacă noi ne înţelegem bine acum, o să-l cîştigăm şi pe ăla.
Iniţial era foarte precaut, apoi s-a relaxat. Înainte de asta, a luat hîrtia înapoi. Dar colegul meu a filmat-o, avea cameră într-un nasture, s-a văzut hîrtia, s-a înregistrat. Pe hîrtie erau indicaţii precise despre bani. 10% din sumă. Aproximativ jumătate să-i duceţi la primărie, să semnaţi un contract de sponsorizare pentru Zilele oraşului. Iar prima parte, 50.000 lei – la sediul unei televiziuni locale, despre care toată lumea ştie că e a lui, el a fost director acolo zece ani. Să-i lăsăm banii directoarei de la televiziunea de acolo. Iniţial a zis să plătim la televiziune cu contract sau fără, iar cînd colegul meu l-a întrebat cum preferă, a rămas să fie într-o geantă, fără contract. Apoi a zis că: uite, eu, acum că am bătut palma, o să vă plătesc şi a doua treime, şi după ce veniţi dumneavoastră şi semnaţi contractul de sponsorizare, vă dau şi a treia bucată. Deci o schemă din asta, în paşi...
A urmat flagrantul. Am plecat din Bucureşti o trupă destul de serioasă, o grămadă de lume. A fost o echipă mare acolo unde s-a făcut flagrantul, la sediul televiziunii, şi mai era o echipă mare care în acelaşi timp a intrat în primărie. L-au arestat în acelaşi timp cu flagrantul. În două-trei săptămîni a şi început procesul. Şi s-a terminat repede, a durat cam şase luni, el a stat arestat preventiv. Avea foarte mulţi avocaţi. Îşi spunea povestea lui, şi aici am fost un pic şocat, că nu eram obişnuit, adică n-am exeperienţa proceselor, că el susţinea nişte chestii care mie mi se par grosolane. Că e normal ca o firmă de arhitectură să plătească la o televiziune, că banii ăia pe care noi i-am dat la televiziune directoarei sînt bani cu care noi trebuia să cumpărăm publicitate pentru proiect. Oricum, nu era un argument, că nu plăteam de bunăvoie, fusesem obligaţi de el. Dar practica asta nu există. Cu orice architect ai vorbi, practica asta nu există. Eram un pic şocat, că îmi dădeam seama că acolo, la tribunal, era judecatorul, cu procurorii, cu el, cu avocaţii, care vorbeau despre practica asta... mie mi se părea o nebunie, pentru că, de fapt, ea nu există. Avocaţii lui – erau şi mulţi şi în vîrstă – impresionau şi încercau să minimizeze faptele foarte mult. Judecătorul era chiar foarte relaxat, şi în relaţia cu avocaţii, nu mi s-a părut nimic aşa impresionant. Primarul era în boxa arestaţilor, dar am înţeles că atunci cînd a depus mărturie, colegul meu care a fost primul – eu n-am fost în sală, că n-ai voie să fii în sală cînd depune mărturie, trebuie să intre cîte unul – a intervenit foarte des, adică se întorcea şi comenta peste el cînd vorbea, şi judecătoarea l-a somat de mai multe ori să nu mai intimideze martorul. După aceea, cînd am intrat eu, n-a mai intervenit.
Deci, după şase luni, se dă sentinţa. Este vinovat, este condamnat la patru ani de închisoare cu suspendare. A spus prin presa locală că e cu suspendare, deci e nevinovat. Pentru mine, a fost şocant faptul că e din nou primar. Adică nu am o problemă cu suspendarea, nu trebuie să faci neapărat închisoare, nu despre închisoare e vorba aici. Eşti condamnat, justiţia a zis că ai făcut o faptă, nu pedeapsa era importantă. Dar ca să te întorci în funcţie, aici mi s-a părut şocant.
Ne-a dat şi el pe noi în judecată, a pierdut, ne-am mai văzut de vreo două-trei ori la tribunal. La sfîrşit a venit la noi, ne-a strîns mîna şi ne-a zis: „domnilor, vă aştept pe la mine pe la birou, să ne vedem, să vedem cum implementăm în continuare proiectul, dar soluţia o ştiţi: eu sînt primarul de-acum înainte la Rîmnicu Vîlcea.“ Asta a fost ultima întîlnire.
Dar nu s-a terminat. Urmează să-l tragem pe denunţător de limbă şi să facem împreună o analiză economică şi psihologică a deciziei de a denunţa, adică de a refuza corupţia. Vom afla că esenţial e să ai prietenii de bere potriviţi.
