Munca în zadar

Poşta Română e o instituţie pe care, de voie, de nevoie, cu toţii o cunoaştem. Despre ea se pot scrie seriale întregi. Eu însumi am mai scris, nu o dată. Deşi nu se schimbă nimic acolo, la fiecare vizită reuşeşte să mă surprindă. În ultimii 20 de ani, de bine, de rău, s-au mai întîmplat nişte lucruri prin ţară. Magazinele s-au umplut cu mărfuri la care nici nu visam, băncile au ajuns să fie ca tutungeriile, la fiecare colţ de stradă, şi le oferă clienţilor fotolii, dacă e cazul să aştepte (chit că de acolo nu prea ieşi niciodată în cîştig), telefonul se plăteşte în sedii futuriste (dacă nu direct de acasă, pe Internet), autobuzele au aer condiţionat, în metrou se găsesc ziare gratuite şi ţi se scrie pe tabelă cît mai ai de aşteptat. Dar poşta... săraca, a rămas de căruţă. Aceleaşi cozi bulucite, aceeaşi atmosferă vetustă, mirosind a acru, aceleaşi discuţii. S-au schimbat, parcă, doar ochelarii funcţionarelor din spatele ghişeelor.  

Am nimerit în plină conversaţie publică despre Victor Ciorbea. Da, chiar despre fostul de demult prim-ministru. O cucoană de la coada de alături zicea că el a fost singurul cinstit, că tuturor celorlalţi nu le-a ars decît de afaceri şi de interese personale şi că de-aia a rămas şi Poşta aşa cum a rămas, cu servicii proaste şi cozi interminabile. „Pe cine mai alegem, doamnă?“ a întrebat domnul cu care discuta. „Păi, mai avem pe cine?“ i-a întors cucoana întrebarea. „Toţi – o apă şi-un pămînt“, a tras concluzia un pensionar voinic de la coada mea. „Nu vedeţi că acuma ştiu că le vine rîndul prin rotaţie? Nişte nemernici.“ „Da, dar Ciorbea era altfel“, a insistat cucoana. „Ei, altfel... Nu mai ştiţi, doamnă, că mai întîi a fost sindicalist. Din sindicalist s-a transformat în primar şi, pe urmă, a sărit direct prim-ministru. Şi nu uitaţi că mai înainte de sindicat a fost, doamnă, pe la partidul ăla... Socialist al Muncii, al lui Verdeţ. Ce, credeţi că am uitat?“ a continuat pensionarul. Aşa ne-am trezit, dintr-odată, cufundaţi în istoria politică profundă a anilor ’90. Atmosfera din jur chiar ne predispunea la asemenea amintiri, la întoarcerea în timp. Coada noastră, însă, nu înainta deloc. Un elev de liceu îşi cerea alocaţia. Nu i se găsea fişa. Funcţionara i-a cerut un număr de dosar. Băiatul a pufnit: „Ce număr de dosar, eu vă dau buletinul.“ Angajata a dispărut cu buletinul lui pe uşa din dos. În spatele elevului, o femeie cu un copil mic a ţîţîit indignată: „Iar a plecat.“ Mai era de aşteptat. După cinci minute (în sens lung), funcţionara a revenit fără să fi rezolvat ceva. I-a spus liceanului să mai revină peste o lună, că poate atunci actele vor fi gata. Băiatul a plecat dezorientat. Femeia cu copilul a ajuns la ghişeu. Voia să-şi plătească factura de la cablul TV. Funcţionara i-a spus că n-o mai poate plăti la poştă. Femeia a ripostat, zicînd că a mai plătit-o la acel ghişeu. „Da, doamnă, dar nu se mai poate, că nu mai avem contract cu firma de cablu.“ „Să vă ia naiba de suciţi“, a bombănit femeia şi a plecat cu copilul după ea. A urmat pensionarul care-şi amintea că Ciorbea a fost la PSM. Nu-i venise pensia la noua adresă. Era revoltat. A urmat o discuţie din care probabil că nici una dintre părţi n-a înţeles nimic. „Din ce să trăiesc dacă nu-mi daţi pensia? Să mă aşez aici, pe scări, să întind mîna?“ a întrebat omul. Funcţionara încerca să fie cît mai politicoasă, dar era clar că nu-i putea rezolva problema, tot aşa cum nu avusese soluţii nici pentru cei doi solicitanţi anteriori. În cele din urmă, pensionarul cel voinic a plecat strigînd ceva despre bucuria de a pune oamenii pe drumuri şi de a-i ţine la cozi.

Mi-a venit rîndul mie. În sfîrşit, eram la ghişeu. Era simplu, aveam la mine buletinul şi avizul primit în cutia poştală. Trebuia doar să-mi dea alocaţia. Dar, cînd a văzut despre ce e vorba, funcţionara a deschis precipitată un sertar şi, uitîndu-se înăuntru, s-a făcut roşie la faţă. „Aoleu, n-am bani să vă dau“, a zis. „Cum adică?“ am bîiguit eu. „Asta nu mi s-a mai întîmplat.“ „Nu am destule încasări.“ „Dacă n-aveţi 42 de lei mărunt, vă pot da eu 10 lei şi îmi daţi o hîrtie de 50 şi încă 2 lei“, am încercat eu. „Nu, nici aşa n-am. Ce mă fac? Unde mă duc să schimb?“ Şi, aparent disperată, a ieşit din încăpere pe aceeaşi uşă pe care mai dispăruse şi cînd cu elevul. Am aşteptat încă vreo cinci minute (şi mai lungi), pînă cînd s-a întors. Ţinea în mînă aceeaşi hîrtie de 100 de lei, pe care se dusese s-o schimbe. „N-avem ce face, trebuie să mai aşteptaţi pînă cînd mai obţin nişte încasări. Cine are bani potriviţi să poftească în faţă!“ Ce puteam face? În spate s-a stîrnit rumoare, s-au produs inversări de locuri şi murmure dezaprobatoare. M-am dat la o parte şi am aşteptat să se mai plătească nişte facturi, pînă cînd „duduia“ (aşa se spunea, pînă nu de mult) a strîns banii necesari, din vreo două plăţi pentru Enel. Plăţi pentru care a fost nevoie de o serie de operaţiuni la care am asistat cu stoicism: căutarea site-ului din calculator, tastarea datelor, înscrierea cu pixul în nu ştiu ce registru, numărarea banilor, tipărirea lentă a chitanţei, la vechea imprimantă cu ace, ştampilarea cu o ştampilă, ştampilarea cu o a doua ştampilă, semnarea meticuloasă a exemplarelor... În sfîrşit, s-au făcut banii şi funcţionara mi-a dat alocaţia. Nici n-am apucat bine să semnez de primire, că am auzit-o strigînd peste geamurile despărţitoare: „Vă rog, spuneţi-le celor care vin după dumneavoastră să nu se mai aşeze la coadă, că se închide ghişeul. E schimb de tură.“ Programul de „muncă“ al „duduiei“ se încheia deja. În mai mult de o jumătate de oră, cît stătusem acolo, în afara celor două plăţi la Enel şi a alocaţiei şcolare pe care, după mari eforturi, mi-o dăduse mie, nu reuşise să fie de nici un folos. Trei solicitanţi stătuseră la coadă degeaba, îi trimisese acasă. Vina ei, vina instituţiei, vina lor?