Amintiri din preistoria europeană a României

O întîmplare de acum mai bine de un deceniu îmi revine obsesiv în minte, probabil din cauza pitorescului ei aşa-zicînd „pre-european“. Totuşi, trebuie să recunosc că excursul mnemotehnic s-a declanşat cu ceva timp în urmă, într-o frumoasă zi de iulie, pe cînd sorbeam, la un pub de pe malul Tamisei, aproape de Catedrala Sf. Paul, o puternică, plină de savoare, bere scoţiană Newcastle. Iată însă faptele! Întors acasă după un masterat istovitor în inima Marelui Albion, un fost student de-al meu mi-a povestit nişte lucruri care astăzi par desprinse din butaforia altui secol. Observînd el, cîndva pe la începutul stagiului său academic, faptul că o convorbire internaţională (în România) îl costa excesiv de mult – în comparaţie cu ceea ce ofereau (în reclame) companiile de telefonie celulară –, tînărul hotărî să meargă în pas cu lumea şi îşi cumpără un cochet mobil cu posibilităţi tehnice, la acea vreme, nelimitate. Se conectă la programul internaţional al unei mari firme de profil, care avea un slogan publicitar extrem de generos: pentru un minut de dialog celular, în orice ţară europeană, clientul urma să fie taxat cu doar 20 de pence. Un tîrg minunat pentru studentul nostru însingurat, care putea astfel să discute consistent cu familia, cel puţin o dată pe săptămînă.

Imediat după confirmarea conectării, cu ceasul în faţă (potrivit pe cronometru) şi inima zvîcnind de emoţie, băiatul îşi apelă rudele de peste mări şi ţări, povestindu-le, cu lux de amănunte şi bucurie copilărească, marea afacere pe care tocmai o încheiase. Cînd consideră că „traumatizarea“ bugetului telefonic era, pentru moment, suficientă, îşi luă rămas bun de la cei dragi şi se grăbi să sune la serviciul de aflare a propriului cont, din pură curiozitate, întrucît nu-şi imagină vreo secundă că o promisiune (britanică) nu ar fi respectată pînă în cele mai mărunte detalii ale sale. Aici însă, stupoare! Vocea robotului îl informă cu nonşalanţă că, prin nefasta convorbire, cheltuise o sumă de (măcar) patru ori mai mare decît cea estimată iniţial (în conformitate cu precizările din reclamele companiei al cărei client devenise). Un calcul sumar îi demonstră tînărului, fără echivoc, irosirea aproape integrală a bugetului (pe o lună) la o singură apelare internaţională. Nu exista nici un dubiu: pentru un minut de dialog cu familia plătise 80 de pence, şi nu 20, după cum afirma oferta iniţială. Avînd creditul telefonic aproape de zero şi o nevroză (meteo) tipic londoneză, masterandul român îşi înecă necazul într-o bere Newcastle.

A doua zi, cu fatalismul specific victimelor moldo-vlahe, dar (tocmai datorită lui) împăcat cu sine, el povesti colegilor mica păţanie telefonică. Spre surprinderea lui (care se aştepta să producă amuzament şi persiflări indolente, gen „Ce să-i faci, ăsta-i capitalismul!“), toată lumea fu ultragiată. În mintea englezilor, situaţia era inacceptabilă, reprezentînd o încălcare gravă a drepturilor individului şi a regulilor economiei de piaţă. Înainte ca bietul român să se poată dezmetici, ei întocmiră o scrisoare de protest vehement către conducerea firmei, punîndu-l pe omul nostru (în calitate de client) să o semneze. Îi cerură reclama de la care pornise totul, o anexară la „dosar“ şi expediară plicul pe adresa companiei, într-o succesiune de mişcări de-a dreptul năucitoare pentru protagonist. Nu trecu mult timp, de altfel, şi băiatul primi un telefon (chiar pe buclucaşul mobil amintit). O voce (destul de timorată) a unei persoane care se recomandă „director executiv“ îi spuse că protestul său fusese receptat de marele trust. Regretau mica ambiguitate produsă. Într-adevăr, programul presupunea taxarea cu 20 de pence minutul la convorbirile europene, dar, dintr-o eroare (culturală?), responsabilii cu marketing-ul nu precizaseră acolo faptul că „Europa“ – în viziunea firmei – se întindea numai pînă în Ungaria (inclusiv), „ţările Estului“ (cum se exprimă domnul menţionat), printre care şi România, desigur, intrînd la categoria „Asia“, unde plata era de 80 de pence pe minut. Uşor jenat, tînărul mulţumi pentru clarificări, se scuză pentru protest şi închise. Ieşi abătut în ploaia măruntă de afară. Nimic nu părea mai îmbietor ca o halbă de Newcastle.

După o zi, colegii aflară trista poveste. Din nou, spre uimirea românului, indignarea lor fu deosebit de intensă. Redactară acum un protest colectiv, căruia îi ataşară hărţi ale Europei (cu poziţia României bine încadrată) şi diverse mărturii (istorice) englezeşti despre europenitatea ţărişoarei din jurul Carpaţilor. Depuseră întreaga documentaţie la sediul nefericitei companii. În cîteva ore, eroul principal primi telefon de la însuşi preşedintele firmei, care (speriat) îi promise rezolvarea urgentă a situaţiei. În trei săptămîni, vor extinde programul (de 20 de pence) în România şi Bulgaria. Pînă atunci, pentru consolare, ofereau clientului reclamant un cont gratuit (echivalent cu suma pierdută în respectiva convorbire) şi posibilitatea unilaterală (valabilă, adică, numai pentru telefonul său!) de a apela numere din România cu taxare de 20 de pence pe minut. Bărbatul – vizibil îngrijorat – îşi cerea un milion de scuze, promiţînd chiar o mică verificare a directorilor de marketing. Fostul meu student rămase siderat. La capătul unui minut de buimăceală, surîse pentru prima dată de cînd debutase tensionatul episod. Evenimentul se cerea cinstit cu o bere Newcastle.

Ce să reţinem din istoria de mai sus? Decideţi dumneavoastră! Eu mă limitez să semnalez că pe piaţa românească nu a apărut încă berea scoţiană Newcastle.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.