Zînzanie
O pronunţare cu vocală nazalizată trece adesea neobservată în vorbire: dacă cineva nu e foarte atent, nici nu-şi dă seama că interlocutorul său pronunţă cuvîntul zîzanie în forma zînzanie. Faptele devin mai evidente în scris, cînd constatăm că forma zînzanie (zânzanie) are surprinzător de multe atestări în Internet. Zînzanie poate intra în seria pronunţărilor deviante indentitate, indentic sau a tranversa, care au fost înregistrate de lingvişti de multă vreme şi asupra cărora şcoala şi lucrările de cultivare a limbii atrag atenţia în mod repetat.
Apariţia sunetului „parazit“ poate fi explicată în asemenea cazuri fie strict fonetic (ca anticipare a sunetului n din silabele următoare), fie prin analogie, eventual şi hipercorectitudine, adică prin apropierea de alte cuvinte şi încercarea de a evita o greşeală de omisiune. Pentru a tranversa s-a evocat analogia cu numeroase cuvinte care încep cu secvenţa tran(s); pentru indentitate, a existat, desigur, presiunea derivatelor sau a împrumuturilor în care se recunoaşte prefixul in-. În cazul lui zînzanie, poate fi vorba pur şi simplu de analogia cu alte cuvinte care au formă asemănătoare (de exemplu, gînganie).
DEX înregistrează pentru zîzanie doar sensul curent, din limba standard – „intrigă, discordie, vrajbă, gîlceavă“; în dicţionarele mai vechi şi în dicţionarul academic (DLR) apar şi sensurile botanice ale cuvîntului: „buruiană“, „neghină“, nume al unor graminee sau erbacee specifice. Cuvîntul e prezentat în dicţionarele noastre ca împrumut din neogreacă, fără a i se discuta mai mult istoria culturală şi evoluţia sensurilor. Acestea se pot totuşi recupera destul de uşor datorită prezenţei unor termeni similari, cu origine comună, în alte limbi. Cuvîntul francez zizanie sau italienescul zizzania, atestate de prin secolul al XIV-lea, sunt prezentate în dicţionarele etimologice ale celor două limbi ca termeni de sursă cultă, pentru că provin din traducerile Noului Testament (Matei 13:25). În parabola semănătorului, în Vulgata, forma latinească zizania (neutru plural) transpunea pluralul grecesc similar zizánia, al unui cuvânt cu origine într-o limbă orientală. Atît sensul propriu („neghină“, „buruiană“), cît şi cel figurat („discordie“) provin, deci, din textul biblic. Nu întîmplător, una dintre cele mai frecvente expresii în care este cuprins cuvîntul este a semăna zîzanie. Traducerile noastre vechi au impus pentru pasajul biblic respectiv termenul neghină (pluralul neghini, în Biblia de la Bucureşti, 1688); expresia populară cu sens figurat este a semăna neghină. În română avem puţine atestări vechi, deci nu e foarte clar cum s-au dezvoltat sensurile şi cum s-au influenţat căile de pătrundere (doar cultă, sau şi populară), dacă sensul figurat a fost împrumutat de la început sau s-a adăugat ulterior celui botanic etc.
În uzul actual, zîzanie este un cuvînt destul de frecvent, cu o anume expresivitate populară şi onomatopeică. Şi forma zînzanie e surprinzător de răspîndită. Exemplele care urmează nu provin din comentarii neglijente ale unor cititori agramaţi sau prea grăbiţi, ci apar în titluri din ziare sau din paginile unor agenţii de presă, fiind asumate de redactori sau atribuite politicienilor citaţi: „Hayssam bagă zânzanie între Guvern şi preşedinte“ (stiriactuale.ro); „A1 e-Tron bagă zânzanie in familia Audi – VW“ (a1.ro); „Nu avem timp de zânzanie şi de stat pe străzi!“ (hotnews.ro); „Zânzanie la PNL Mehedinţi“ (romanialibera.ro); „Mascota şi brandul au bagat zânzania în Consiliul Local“ (realitatea.net) etc.
Nu e, totuşi, o deformare recentă. Găsim atestări ale formei zînzanie (considerate de DLR ca regională) şi în texte mai vechi, de obicei populare: „Tu, zice albina, să te duci să vâri zânzanie între cei doi fraţi din satul cutare“ (Din viaţa poporului român, 1913); „se şi porni zînzanie între cei ce voiau să ajungă la domnie“; „tot căutau să semene zânzanie în ţară“; „românii dornici de zânzanie şi turburare în ţară“ (I. Popescu Băjenaru, Povestea neamului românesc, 1925).
Precedentele de mai sus nu scuză forma actuală: cu atît mai mult cu cît zîzanie nu e doar un cuvînt popular, căruia să i se admită multiple variante şi instabilitate fonetică, ci unul cu istorie culturală şi cuprins într-o reţea de echivalente din mai multe limbi.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).
