O prostie: „Ţară, caut proiect“

În colecţia ideilor primite de-a gata şi rumegate la nesfîrşit fără ca cineva vreodată să le fi examinat validitatea, se găseşte şi aceea că România are nevoie de un „proiect naţional“ – după aderarea la NATO şi aderarea la UE (socotite ultimele două asemenea proiecte, sau a fost doar unul, împărţit în două subproiecte, încă nu ne-am lămurit prea bine), România nu mai are un atare proiect, vasăzică se află în nevoie de unul. E de rigoare pentru politician sau analist să sublinieze necesitatea unui asemenea proiect, de cîte ori se întîlneşte cu microfonul. Adică, vor ei să spună, românii s-ar mobiliza într-un efort naţional, dar să ştie pen’ ce. Adică, zice românu’: eu aş pune osul la un efort colectiv, dar, vezi bine, nimeni nu-mi spune la ce să mă înham, şi eu, dacă nu ştiu pen’ ce, nu pun osul. Mai mult, se spune că acest proiect trebuie dat de politicieni poporului, cam cum a dat Moise tablele. Aşa, norodul ar răspunde solidar şi, cu toţii, am purcede. S-au apucat de treabă cele mai strălucite inteligenţe ale Cetăţii, nasurile cele mai ridicate şi privirile cele mai aprige au început să scruteze orizonturile, luminile naţionale au început să străpungă întunericul viitorului. Doar că proiectul naţional, ideea care va pune la lucru întreaga ţară azi amorţită de lene, nu se lasă lesne descoperită. Ultima asemenea tentativă am înregistrat-o chiar din partea preşedintelui Băsescu. A spus preşedintele că proiectul naţional următor este „reîntregirea teritoriilor“. Frumos, patriotic, înălţător! Mai că-ţi vine să te înrolezi şi să pleci pe frontiera de est.

Aici, articolul meu se bifurcă. O parte va pleca pe urmele ideii reîntregirii. Dar, mai întîi, vreau să mergem pe urmele temei proiectului naţional în sine. De ce are nevoie o naţiune de un proiect naţional ca să existe harnic şi onest, nu prea înţeleg. Nu ar trebui să-i fie de ajuns dorinţa de a fi, pur şi simplu? Nu ar trebui să-i fie de ajuns dorinţa de a fi prosperă, în al doilea rînd? Care o fi proiectul naţional al Elveţiei? Dar al Norvegiei? Dar al Canadei? Cum de ţările astea sînt modele de dezvoltare şi, din cîte se vede, nu au deloc ceea ce analistul valah numeşte, cu aer expert, „proiect naţional“? Adevărul este că (re)deşteptarea românilor nu prea are legătură cu proiectele naţionale. Popoarele, în general, nu sînt haite de cîini de vînătoare – adică nu îşi devoalează calităţile doar cînd li se dă ţinta. Popoarele există, pur şi simplu, prin ceea ce produc „în orb“, aşa cum organismul există pentru că e capabil să-şi producă singur caloriile necesare vieţii. Sigur că e mai bine să fie vitaminizat decît anemic, antrenat decît flasc, tînăr decît bătrîn, dar există pentru că mecanismele interne şi misterioase ale vieţii funcţionează. La fel şi cu popoarele: cei care muncesc nu pentru că vor ceva anume, ci pentru că percep munca drept o valoare în sine şi îi simt sensul, cei care au ajuns la un sistem al bunăstării nu pentru că l-au ţintit, dorit şi planificat cu generaţii înainte, ci pentru că acolo i-a dus propria hărnicie, cumpătare şi înţelepciune, cei care, cu alte cuvinte, par a îndeplini proiecte pe care nu şi le-au propus ca atare niciodată, vor fi mereu mai productivi şi mai eficienţi decît cei care se gîndesc să-şi vadă lenea urnită şi balamucul organizat raţional de aderarea la un proiect. Ce vreau să spun este că „proiectul“ este, de fapt, o motivaţie lăuntrică, şi nu o ţintă exterioară. Motorul acţiunii numită „proiect“ nu poate fi dat de ţintă, ci de fire. Mobilizarea nu depinde decît în mică măsură de cît de mult îţi doreşti scopul şi depinde în mare măsură de cît de propriu îţi e efortul interior al mobilizării. Aşa se explică existenţa diversităţii: de ce pe lume există oameni/popoare harnice şi oameni/popoare leneşe, de ce există culturi mari, dominante, şi culturi mici, care se sufocă, de ce pe lume există indivizi performanţi şi alţii nătîngi. Nu pentru că unii au „proiect“ şi alţii n-au, ci pentru că unii îşi percep destinul în cheia majoră a responsabilităţii, iar alţii în cheia minoră, a supravieţuirii.

Revin la bifurcaţie şi o iau pe drumul celălalt: reîntregirea teritoriilor ca proiect naţional. Să fim mai clari, vorbim despre unirea cu Republica Moldova. Trec peste motivaţiile acestei declaraţii îndrăzneţe a preşedintelui Băsescu. Ideea cea mai raţională este că Republica Moldova va deveni membru într-o Uniune Europeană atît de integrată, la rîndul ei, încît va fi parte a unui aceluiaşi mare trup care va cuprinde şi România. Formula „ne vom regăsi împreună în Uniunea Europeană“ este cea mai bună. În privinţa unui alt gen de reunire, zău, am impresia că batem cîmpii. Nu doar pentru că o atare voinţă nu va exista la Chişinău, ci pentru că asta ar fi un dezastru pentru România. A calculat cineva cît ne-ar costa economic o atare unire? Echilibrele macroeconomice s-ar rupe, probabil, pentru o generaţie. Gîndiţi-vă că s-ar uni o economie devastată şi primitivă (Republica Moldova), cu una vulnerabilă şi blocată (România). Ce ar ieşi? Dar mai există şi o dimensiune politică serioasă. Un Parlament al României întregite, incluzînd, deci, şi aleşi din Republica Moldova, ar cuprinde un grup rusofon (parlamentari care nici măcar nu vorbesc româneşte, nici nu pot fi loiali României) periculos de mare. Ştim cam cîţi? Păi, un calcul scurt ne arată aşa: peste 1.000.000 de votanţi din Republica Molodva au sentimente negative faţă de România (de la simpla respingere a ideii de unire, la ură – la ultimele alegeri, comuniştii au primit peste 700.000 de voturi, dar sentimentele antiromâneşti sînt larg răspîndite şi în electoratele celorlalte partide). Aceşti electori vor duce, democratic, în Parlamentul României unite, la un număr consistent de parlamentari antiromâni. Cu atît mai mult cu cît aceşti electori sînt grupaţi într-o singură zonă, deci indiferent de sistemul electoral (pe liste ori uninominal), candidaţii lor vor desanta la Bucureşti. Vrem asta? Avem nevoie de aşa ceva? Nu mai vorbesc că rusofonii moldoveni ar deveni un electorat atît de mare şi de motivat, încît votul lor ar fi decisiv (da, da, chiar aşa!) în alegerea preşedintelui României. Acestea sînt doar două întrebări la care ar trebui să reflectăm înainte de a flutura steagul revizionist (adică, înainte să vrem revizuirea frontierelor). Nu de alta, dar cînd îl flutură alţii împotriva noastră, ne enervăm repede. Cînd îl fluturăm noi împotriva altora ne place. Şi, dacă tot am pornit la reîntregirea teritoriilor, de Banatul sîrbesc cînd vorbim? Take Ionescu încă mai lupta pentru el, în anii Primului Război Mondial, întru repararea nedreptăţii de la Adunarea din mai 1848.