Schimbarea partidelor

De oarecare timp, dragul meu prieten Cristian Ghinea se gîndeşte cum să „modernizeze“, cum să „reformeze“ partidele politice din România. Vast program! Diagnosticul pus de Cristian Ghinea sistemului nostru de partide este, în general, corect. Păcatele lui sînt atît de evidente, că nici nu e foarte greu să observi că sistemul e închis, clientelar, nonideologic, corupt şi corupător, autarhic şi cleptocrat. Cum bine a tot spus presa, seamănă mai mult cu sistemele mafiote, decît cu sistemele de partide proprii unei democraţii.

Citeam zilele trecute un studiu din 1929 despre constantele politicii româneşti. Nu o să dau numele autorului, pentru că e atît de controversat încît se va stîrni imediat un buluc de reacţii-reflex referitoare la om, şi nimeni nu se va mai uita la idee, or, eu nu vreau să stabilesc cît de deştept ori de prost, de ticălos ori de angelic, de nebun ori de înţelept a fost omul. Pe mine mă interesează analiza. Omul este de părere că există trei constante ale politicii noastre: 1) guvernarea are întotdeauna o mare doză de arbitrar; 2) oportunismul este trăsătura dominantă a acţiunilor politice; 3) poporul nu pricepe nimic, e uşor de prostit şi, în limbajul fotbaliştilor, fuge uşor după fentă. Analistul de ocazie continuă, spunînd că e bine că poporul e aşa, credul şi coruptibil, pentru că asta îl va ţine mereu în frîu şi în afara jocului politic; nimic nu e mai rău decît un popor care ştie că poate decide orice în deplină iresponsabilitate, căci acesta e fundamentul real al democraţiei: poporul decide şi nu există nici un mecanism să-l tragi la răspundere dacă decide greşit.

Oportunismul, iarăşi, nu e chiar rău, dat fiind că aşa am putut supravieţui. În fond, condiţia fundamentală pentru a face politică cinstită, responsabilă şi competentă este să fii viu. Întîi să supravieţuieşti şi abia apoi poţi dovedi dacă eşti în stare de ceva bun pe lumea asta! Oportunismul a fost bun pentru că a asigurat supravieţuirea, dar se dovedeşte acum a fi rău pentru că legitimează tranzacţionismul indiferent de miză. Însă marea problemă a sistemului politic rezidă, de fapt, în prima lui trăsătură: caracterul arbitrar al guvernării. Că guvernarea este o continuă operaţiune unilaterală limpede pentru România. Sigur că există zăgazuri ale voinţei guvernamentale. Pe măsură ce ne-am apropiat de UE, acestea au devenit tot mai vizibile. Dar, în esenţa ei, politica internă nu ne-o face nimeni altcineva decît noi înşine. Aşadar, caracterul arbitrar al guvernării se manifestă şi azi. În guvernare se văd cel mai bine calităţile şi defectele oricărui partid. În opoziţie, nu e posibilă decît privirea superficială, de ordin general, pentru că, acolo, partidele ating maximum de ipocrizie. Aşadar, în opoziţie, partidul poate proba doar două lucruri: dacă are capacitate de regenerare şi dacă are curaj (tupeul şi nesimţirea cinică fiind variante ale curajului). Dar la guvernare se văd toate fibrele partidului, se văd cusăturile lui interioare, se văd perfect complexele sale, se vede – cîtă e – anvergura sa. Cum toate partidele de la noi au trecut prin experienţa guvernării (ăsta e un lucru foarte bun!), se pot trage cîteva concluzii, marcînd, astfel, şi posibilele capcane în care Cristian Ghinea poate cădea.

Prima trăsătură este aceea că partidele româneşti nu sînt organizaţii politice, ci clanuri. Precizez că folosesc noţiunea de „clan“ direct în sens antropologic, cu toate consecinţele de organizare politică care decurg din acest gen de coagulare socială. Capcana în care lesne poate cădea Cristian Ghinea este aceea de a considera partidele româneşti drept instituţii. Partidele româneşti nu sînt fenomene instituţionale şi umane. Definiţia partidului autohton a fost fixată în veac de cel mai bun profesor de România pe care îl cunosc: I.L. Caragiale. În actul I al Scrisorii pierdute, la întrebarea un pic parşivă a lui Tipătescu – „Care partid?“ –, onorabilul domn Tache Farfuridi, avocat şi membru în nenumărate comitete şi comiţii, om politic de vastă experienţă, a răspuns: „Adică partidul nostru: madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi şi ai noştri...“ Definiţia oricărui partid din România este chiar asta. Oricine îşi imaginează că e mai mult decît atît greşeşte la fel de mult ca oricine îşi imaginează că e mai puţin.

A doua trăsătură este că partidele-clan din România sînt complet neutre ideologic. A le trata ca pe orice alte partide din lumea civilizată, drept adevărate ideologii instituţionalizate e o eroare. Această situaţie nu exprimă, cum s-ar crede, un spirit al timpului (ideologiile pălesc peste tot, diferenţele dintre dreapta şi stînga se efasează încet-încet, politics devine policy, profesionalizarea politicii este victoria unui fel de tehnocratism etc.). Nici vorbă! Partidele din România nu gîndesc ideologic pentru că ele nu îşi pun deloc problema reprezentării, ci doar problema strîngerii de voturi. Instinctul şmecher spune că suma iese mai mare dacă îţi păstrezi capacitatea de a vrăji pe mulţi din diferite categorii, decît pe cei mai mulţi din unele categorii. La noi, un politician destoinic nu e acela care reprezintă ceva, ci acela care este votabil şi de asistaţii social şi de brokeri, şi de antreprenor şi de sindicalist, şi de intelectual şi de mitocan, şi de sărac şi de bogat. Pentru un asemenea scop, ideologia încurcă, limitînd spaţiul din care se pot recolta voturi. E mai folositor să fii şmecher, decît ideologizat. Cu asta, am şi punctat scopul partidelor de la noi: sînt organizaţii constituite exclusiv în scopul de a recolta voturi cît mai multe, o dată la patru ani, sau cînd o veni sorocul electoral. Cristian Ghinea ar putea să creadă că partidele din România chiar caută competenţă şi integritate. Altă capcană de evitat.

În fine, a treia trăsătură a partidelor noastre este, de fapt, o vulnerabilitate. În angrenajul lor, banii au rolul cel mai important. Nu vă gîndiţi la bani pentru funcţionare – deşi, şi asta este o problemă. Gîndiţi-vă la bani ca principiu al creşterii şi descreşterii, al întineririi şi al îmbătrînirii, al vieţii şi al morţii politice. De aceea, dacă ar fi să-i dau un sfat prietenului Ghinea, i-aş spune că îşi pierde vremea dacă are de gînd să ofere partidelor proiecte de HR în cariere politice ori asistenţă pentru transparentizare şi restructurare. Lovitura care va putea genera un nou fel de fi pentru partidele noastre trebuie dată exact în punctul cel mai vulnerabil al sistemului, în punctul său nevralgic, în călcîiul ahilean: la punctul de întîlnire a banilor cu politica. O campanie civică pentru un proiect de lege care să ţintească bine şi să reaşeze viaţa financiară a politicii ar fi primul pas obligatoriu.