Despre buna folosinţă a folclorului

„Invizibil, ţăranul literaturii noastre vechi apărea doar în împrejurări paroxistice. Acestea îl scoteau din matca lui tăcută, din rosturile lui şi-l arătau lumii: un ţăran răzvrătit, unul ieşit din minţi, altul eroic, alţii victime excesive ale secetei, birurilor, invaziilor. În rest, tăcere. Şi a venit anul 1848. De atunci pînă astăzi, ţăranul român e supraluminat, hipervizibil, înzestrat simultan cu toate calităţile şi cu toate cusururile.

Supradimensionat ideologic, mizer şi inocent, savant analfabet, metafizician sărac, martir producător de aur, legat de pămînt, cu suflet ceresc, jertfă care ţine anonim ţara pe oase, strămoşul nostru, al tuturor, zeu ignorant, beţiv inocent, desfrînat care ţine rînduiala străveche a lumii, strămoşul şi copilul veşnic al nostru, îl ţinem de mînă şi-l învăţăm să scrie, să citească, să-şi crească vitele, să voteze cum se cuvine, să nu fie magic, să uite de mituri şi să ne spună totuşi poveşti, victima inocentă din trupul căruia ne hrănim, fiindcă pămîntul e el, grîul a ieşit din sudoarea şi sîngele lui, Christos cam păgîn, sufletul etern al naţiunii, inalterabil, identic cu sine, dar schimbător la prima bătaie de vînt, pur ca lacrima şi degrabă ispitit de cei răi, latin învins de daci sau dac îndrumat de latini, pelasg turcit, barbar candid, delicateţe aspră, izvor ascuns lui însuşi, mai viu cînd e mort, creat de noi din cap pînă în picioare, din păr pînă în unghii, oglinda pe care am lucrat-o să ne arate faţa şi reversul, ţăranul român sîntem noi, plugari şi păstori de fantasme.“

Este unul dintre cele mai frumoase texte despre „ţăranul român“ pe care le cunosc, o apologie lucid filială care întrece, fie-mi cu iertare, toate elogiile satului românesc. Aparţine lui Şerban Anghelescu şi îl găsiţi în cartea sa recentă, Farmecul discret al etnologiei. Pe acelaşi ton, textul continuă cu cîteva fermecătoare dezvrăjiri: „Semănătorismul şi poporanismul au adîncit ceea ce discursul paşoptist lăsase în arena ideologică: sfinţenia rurală, culpa intelectualilor care s-au separat de izvorul veşnic al autohtoniei. Din nou este vorba despre o unitate primordială pierdută. Instaurarea diferenţei, despicarea neamului sînt privite de tradiţionalişti ca un păcat mortal. Anularea deosebirilor, restaurarea unei omogenităţi comunitare, coborîrea în profunzimile vagi ale tradiţiei – sînt tot atîtea lucruri care, slavă Domnului, n-au putut fi puse în practică. (...) Setea noastră de vechi, spaima noastră de gol, dorinţa de a da glas anonimilor, toate acestea sînt împotriva tradiţiei. (...) De la bolnavul vindecat prin descîntec pînă la omul colindei, îmbrăcat cu soarele şi luna, nu veţi întîlni nicăieri, într-o oralitate aristocratică prin excelenţă, cuminţenia nevăzută a omului de rînd“ – constată Şerban Anghelescu.

Ţăranii sînt o clasă care nu vorbeşte, este vorbită – constata mai de mult şi mai sec pozitivist şi Pierre Bourdieu. Farmecul discret al etnologiei constă astfel, pentru Anghelescu, într-un soi de hermeneutică a tăcerii sau, în alt registru terminologic, de o antropologie vizionară a invizibilului, la care priveşte cu nedisimilată bucurie. O „antropologie“ nu în sensul disciplinei occidentale, ci mai degrabă într-unul etimologic, similar cu cel în care Horia Bernea vorbea despre Muzeul Ţăranului Român ca despre un muzeu de antropologie, şi nu de etnografie. Căci, ca şi pe Bernea, pe Anghelescu nu-l interesează atît etno-grafia, cît antropo-logia ţărănească, rînduiala din spatele cuvintelor şi ale gesturilor mărunte ale acestor „oameni de rînd“. Cunoaşterea profundă a etnologiei nu este astfel atît un scop al cunoaşterii neamului, cît un mijloc de înţelegere a Omului – a „ţăranului din noi“, spunea Bernea.

Şi cartea abundă de bijuterii de sensuri ascunse ale unei urzeli a lumii întrevăzute dincolo de ţesăturile de cuvinte. De pildă, următoarea exegeză a unei „glume de tîmplar“ din Maramureş: „Odinioară“ – spune tîmplarul – „soţia unui tîmplar trebuia să fixeze cu propriul ei corp bîrna cea groasă pe care o tăia bărbatul ei în unghi drept. Femeia stătea călare pe bîrnă şi, aproape în joacă, i-a cerut bărbatului ei să fabrice, după modelul aşchiilor care cădeau pe jos, un obiect care să imobilizeze bîrna. Bărbatul o ascultă şi fabrică, din fier, primul cîrlig.“ Şi Anghelescu interpretează: „În această istorie a originii cîrligului, obiectul eliberează corpul, îl scoate din joc. Chiar dacă, în primă instanţă, noul obiect reprezintă o postură corporală, adică arcul picioarelor care fixează bîrna, o ruptură fundamentală se produce între corp şi obiect. În noul regim care se instaurează, obiectul şi corpul devin autonome.“ „Gluma“ tîmplarului maramureşean rezumă, astfel, prin vocea lui Anghelescu, teoria lui Marcel Mauss despre tehnicile corpului şi pe aceea a lui Leroi Gourhan despre tehnogeneză şi antropogeneză. Altfel spus, ceva aşezat despre facerea şi rînduiala lumii...  

Fidelă principiului său, „antropologia“ lui Şerban Anghelescu îşi caută „subiecţii“ oriunde şi nu se rezumă, pedant metodologic, la „bătrînii satului.“ Marguerite Yourcenar, de pildă, „a înţeles admirabil balada balcanică a femeii zidite“. Eminescu sau Ispirescu, Ismail Kadare sau Ivo Andri´c intră astfel în aceeaşi listă de „surse“ cu variantele „Mioriţei“ culese de Fochi, povestea lui Cantemir despre teologia tîlharului pocăit, Vechiul Testament, culegerile lui Simion Florea Marian sau cele de balade populare româneşti etc. Căci o rînduială ţărănească a lumii ne bîntuie pe toţi, în fel şi chip. Sau poate că doar noi ne închipuim astfel?...  

Pe Şerban Anghelescu nu prea îl interesează răspunsul la această dilemă; preferă să se bucure, pur şi simplu, de ceea ce poate să întrevadă. 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.