Note, stări, zile
1972, Bucureşti
„Confundaţi cultura cu music-hall-ul“ mi-a spus, deunăzi, un împătimit al arhivelor şi al ediţiilor rare, căruia îi vorbisem tendenţios (impertinent) despre sterilitatea erudiţiei pure. „Iar dumneavoastră o confundaţi cu expertiza contabilă“ – i-aş fi răspuns, dacă n-ar fi existat între noi filtrul vîrstelor. În fond, o problemă atît de serioasă trebuie discutată mai cumpănit, fără excesele retorice ale unei polemici nervoase, fără ambiţia superficială a replicii. Ceea ce apăr, de fapt, este aproape un loc comun: erudiţia e bună, e imperios necesară chiar, cu condiţia să fie subordonată, aservită unui ţel hotărît prin libera opţiune a spiritului şi urmărit prin combustia vie a inimii. Erudiţia e bună dacă e destul de înaltă şi destul de caldă. De o parte şi de alta a acestui loc comun ies la iveală două excese: eruditul care dispreţuieşte nonşalanţa eseistică, socotind-o un capriciu frivol, o piruetă sentimentală, şi eseistul care dispreţuieşte seriozitatea cercetării şi scrupulul documentării, ca pe nişte afectări belfereşti. La o extremă – cenuşiul sumbru al moliei, la cealaltă – inconsistenţa zvăpăiată a fluturelui.
…Dar, fiindcă veni vorba: ce e atît de rău în music-hall? De ce ideile ar trebui să evite plăcerea, buna-dispoziţie, comunicativitatea? De ce trebuie cultivate morocănos şi anost, ca o introducere la somn?
Noiembrie 2013, Bucureşti
De o bună bucată de vreme, citesc, ascult şi văd opinii foarte critice la adresa guvernanţilor, formulate tocmai de cei care, pînă la alegeri, i-au susţinut cu o fervoare isterică, hrănită, în primul rînd, de ura împotriva lui Băsescu. Şi Ponta, şi Antonescu au fost eroizaţi pînă la idolatrie, împinşi în faţă, crezuţi pe cuvînt, asumaţi orbeşte ca fiind soluţia salvatoare, tratamentul miraculos al maladiei „băsiste“. Accept, fireşte, că oricine are dreptul la dezamăgire, că îţi poţi schimba peste noapte părerile (mai ales cînd e vorba de politică). Dar ceea ce e niţeluş supărător e „firescul“ mai curînd nefiresc al trecerii de la o poziţie la alta. Nici unul dintre cei care au trimis la urne, printr-un verbiaj furibund, mase întregi de alegători, nu pare dispus să-şi ceară iertare, să admită că s-a înşelat grav şi că a contaminat, cu partizanatul lui manipulatoriu, mari cantităţi de votanţi năuci. Cînd, în plină campanie, li se spunea nărăvaşilor militanţi „antibăsişti“ că exagerează, că fac o propagandă dizgraţioasă unor inşi de mîna a doua, inconsistenţi şi cam iresponsabili, combatanţii (azi răzgîndiţi) ai marelui război naţional făceau urît: proferau injurii radicale, organizau execuţii publice, săreau la beregată. Acum, se simt la fel de îndreptăţiţi să întoarcă armele. Carevasăzică, sînt „echidistanţi“, „obiectivi“. Dar echidistanţa şi obiectivitatea nu se exprimă, de regulă, prin crize de nervi. Obiectivitatea adevărată te obligă să faci un pas înapoi, cînd, pentru o clipă, ţi-ai ieşit din fire. Să revii la tonul civilizat al unei analize calme şi reci. Un urlet nu se corijează printr-un urlet de sens contrar, ci printr-o încercare de regăsire a vocii normale, însoţită de scuze. Cînd pledezi inversul a ceea ce ai pledat pînă mai ieri, cu acelaşi frison agitatoric, cu aceeaşi vioiciune polemică, cu aceeaşi siguranţă de sine, nu te mai ia nimeni în serios.
