Libertatea de a te întoarce cu spatele

Într-o convorbire à la Poloniu – Laerţiu, din copilărie, taică-meu făcea o observaţie destul de obscură pentru mine – elev de şcoală primară la vremea respectivă. „Tăticule“ – spuse el, la un moment dat, cu voce gravă – „să nu te baţi cu nimeni, să eviţi orice conflict, iar pe răutăcioşi să încerci să-i linişteşti cu vorba bună!“ După o pauză scurtă, ce prevestea împingerea discuţiei pe un alt palier de semnificaţie, adăugă: „Dacă, Doamne fereşte, ajungi totuşi în situaţia de luptă directă, fii hotărît şi rapid în rezolvarea neînţelegerii! Şi să nu uiţi un lucru – după ce l-ai calmat pe derbedeu, niciodată, dar niciodată, să nu stai cu spatele la el!“ Exerciţiul paideic m-a lăsat mai degrabă nedumerit. „Să nu te baţi!“ suna aiuritor, în contextul în care eu – înzestrat de natură, dintotdeauna, cu kilograme în plus – mă „ciocneam“ frecvent cu prietenii de joacă, ieşind, relativ uşor, victorios, mai ales în lupta corp la corp. Apoi, observaţia „să nu mai stai niciodată cu spatele“ (la inamic) mi se părea o aberaţie, de vreme ce „interacţiunile“ noastre marţial-infantile, deşi dese, treceau mai repede ca ploaia de vară, întărindu-ne ulterior, într-un mod misterios, simpatiile reciproce. De ce n-aş fi fost aşadar relaxat în preajma unui amic (fie el şi de cafteală!) şi ar fi trebuit să-l supraveghez, încordat, pentru tot restul vieţii?

Bineînţeles, anii au trecut, iar eu, crescînd, am început să pun discursul patern – vorba fenemenologului Maurice Merleau-Ponty – în perspectivă. Treptat, îi desluşeam dedesubturile, din unghiul întîmplărilor imediate ale existenţei mele iniţiatice. De pildă, în gimnaziu, se dezvoltase o rivalitate intensă între mine şi un coleg de clasă. Nu îmi amintesc exact motivul, dar bănuiala mea de adult este aceea că, fiind amîndoi mai solizi decît restul băieţilor, ne dădea ghes impulsul de a vedea care dintre noi ar fi fost cu adevărat, la o adică, cel mai tare. Confruntările fizice (numeroase) rămîneau însă neconcludente. Nici unul, nici celălalt nu ne arătam dispuşi să mergem pînă la capăt, simţind, probabil, în adversar un pericol mai mare decît cel sugerat de confraţii pirpirii. Toate, pînă într-o recreaţie, altfel banală, cînd rivalul meu – asemenea poescului Fortunado în relaţia sa cu Montresor – depăşi, insolent, limita provocărilor obişnuite şi mă zgîndări serios pe scoarţa reptilian-iraţională a cerebelului. Ne-am încăierat vîrtos în praful de pe podea şi în chiotele delirante ale colegilor. (De ce prezintă televiziunile altercaţiile – astăzi filmate! – ale elevilor ca pe nişte situaţii înfricoşătoare, care „ne pot afecta emoţional“? Ele au existat de cînd lumea şi se vor încheia odată cu ea!) 

Enervarea mi-a dat aripi mai ceva decît taurina unui Red Bull şi, după cîteva răsuciri spectaculoase, mi-am anihilat oponentul, reuşind să-l ţin imobilizat, cu gîtul răsucit, timp de mai multe minute, la pămînt. S-a sunat şi am fost nevoiţi să ne ridicăm. Amîndoi, prăfuiţi iremediabil. El – roşu la faţă, ciufulit şi cu expresie umilită; eu – eliberat, triumfător, acceptînd, cu zîmbet macho, uralele şi bătăile pe umăr ale amicilor. Intrase deja profesoara de matematică în clasă, aşa că s-a făcut linişte şi ne-am aşezat în bănci. Deodată, s-a auzit un pocnet grotesc, de pepene aruncat de la etaj pe asfalt, iar eu am văzut, pentru o clipă, stele verzi. M-au trezit din buimăceală hohotele nestăvilite ale colegilor şi iritarea doamnei de mate: „Luca, Luca, ce-ai păţit?!? Vrei să mergem la tovarăşa directoare?“ Luca era, desigur, rivalul neîmpăcat. În puţine secunde, m-am dumirit. Perfidul episod, derulat fără ştirea mea, se clarifică dezolant: învinsul revenise tiptil, de la banca lui din spate, şi îmi arsese, cu toată puterea, o culegere de probleme Olivotto – mare, grea, cartonată – peste cap, spre deliciul necruţător al „canaliei de uliţi“. Atunci am înţeles, cumva epifanic, faptul că, printr-o eschivă dibace, poţi schimba instantaneu sorţii unei bătălii. Din învins fizic, Luca a ajuns, într-o clipă de execuţie vicleană, învingător moral. Se înţelege că am rămas, perplex, în bancă, negăsind nici o variantă convenabilă de reacţie. Retorica lui padre-învăţătorul îmi devenise, prin tribulaţie empirică, mai inteligibilă ca oricînd!

Studiind, peste ani, mentalitarul american, m-am întrebat deseori cum a izbutit imensa Lume Nouă să nu se transforme într-un teritoriu al disoluţiei umane, al regulii junglei, al entropiei sociale, cu precădere, în faza sa de aşa-zisă „civilizare a Vestului Sălbatic“? Cum au putut nişte aventurieri – cu o educaţie cel mult medie – să instaureze supremaţia de oţel a legii, într-un spaţiu predispus, în etapele sale de început, la anarhie şi devastare? Nu există, cred, decît un singur răspuns: prin intermediul codului unanim acceptat al onoarei – care este, la rigoare, înnăscut în om, şi nu dobîndit. Cînd îţi induci cenzura stimei de sine (o formă de demnitate umană, în ultimă instanţă) în comportamentul social, ai şanse – chiar şi în postura de răufăcător ab origine – să capeţi, gradual, respect pentru lege. Un duel (fie el şi încheiat cu o victimă) e etic, atîta vreme cît respectă regulile egalităţii de şanse între adversari şi se aşază în orizontul exclusivist al respectabilităţii. Rămîn, prin urmare, cu o singură nedumerire legată de sfaturile tatălui meu, de acum aproape 40 de ani. Dacă onoarea constituie o trăsătură înnăscută a individului, de ce credea oare bătrînul că, pe meleag mioritic, n-ar trebui să întorci niciodată spatele celuilalt, ci, aşa cum ne învaţă şi oaia năzdrăvană, să fii mereu treaz şi să-ţi ţii „cîinii bărbaţi“ aproape de tine? Nu de alta, dar am şi eu un băiat şi, din cînd în cînd, o mai fac pe shakespearianul Poloniu…

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.