Bun, aceeaşi mizerie – ce facem cu ea?
Manifestaţiile pro-Roşia Montană devin, treptat, manifestaţii antisistem şi reflectă, de fapt, o nemulţumire mai largă. Refuzul politicii este de înţeles, dar este şi o capcană: doar prin politică se poate schimba ceva serios. Sau prin presiunea pe politic. Presiunea în sine trebuie să aibă o direcţie limpede şi nişte scopuri măsurabile pentru a avea efect. Refuzul generic la adresa clasei politice convine celor mai ticăloşi din clasa politică. Dacă toţi sînt vinovaţi, atunci nimeni nu e vinovat. Invers, dacă toţi oamenii cumsecade refuză total politica, atunci contraselecţia va fi ucigătoare şi o vom plăti cu toţii.
Acesta nu e încă un articol de critică a manifestanţilor (m-am plictisit să citesc din astea, nu m-aş apuca să scriu unul). Dimpotrivă, afirm că manifestaţiile fără obiectiv politic imediat au şi ele rolul lor. De coagulare, de terapie şi de semnal. Coagulare pentru că cetăţeanul care iese în stradă e din altă paradigmă decît cetăţeanul care sparge seminţe în faţa televizorului. Devine, din subiect al spaţiului public controlat de alţii, actor al spaţiului public. Terapie pentru că e bine să vezi că nu eşti singur. Terapie de grup, dacă vreţi. Semnal pentru că cei care fac politică trebuie să înţeleagă că există straturi numeroase ale societăţii, care nu se simt reprezentate de ei.
Acestea fiind zise, trebuie totuşi să discutăm şi finalitatea. Pentru o bună parte a celor din stradă, coagularea, terapia şi semnalul sînt suficiente. Însă îmi permit să spun că asta e o logică egoistă: am ieşit în stradă ca să mă simt bine, mi-am spus oful. Şi mai departe? Discuţia centrală s-a mutat de la actorul colectiv la lideri. Care nu există. Claudiu Crăciun este oferit voluntar de toată lumea pentru a fi lider, dar el refuză. De aici, amuzante formule de presă, de genul: „organizator“, „animator“, „unul dintre cei identificaţi de presă ca lideri“. E drept că, văzînd ridicola acuzaţie care i se aduce după incidentul cu ministrul Culturii – ultraj şi tulburarea liniştii publice –, parcă înţelegi reticenţa asumării leadership-ului. La modul în care sună cele două articole din Codul Penal, statul poate încadra acolo pe oricine strigă ceva pe stradă. Colegul meu de la LSE (am fost în acelaşi an, la aceleaşi cursuri) a devenit celebru în acea manifestare de la Parlamentul European, în care Crin Antonescu, Victor Ponta şi Daniel Constantin denunţau Europei decăderea democraţiei din România. Iată-l acum în România condusă de cei trei, acuzat nu de ceva concret, măsurabil şi imputabil material (de exemplu: spargerea geamului unei maşini), ci de faptul că a ultragiat un ministru şi a tulburat liniştea publică. Într-o perioadă în care oamenii ies cu zecile de mii în stradă în multe oraşe, statul consideră că un ministru nu trebuie ultragiat prin vorbe şi că liniştea publică nu trebuie tulburată. Ce dovadă mai bună că protestele de tip terapie + semnal trebuie continuate, cu soluţii concrete de reformare a politicii? Într-o lume normală, Claudiu Crăciun ar trebui să concureze cu Ponta, Antonescu şi Constantin pentru încrederea publică. Dacă publicul consideră că cei trei sînt legitimi în a plasa onoarea nereperată a unui ministru şi liniştea publică deasupra dreptului de a manifesta, atunci asta e – ar fi o decizie stupidă, dar democratică a poporului. Însă nu aceasta e situaţia. Deocamdată, Crăciun şi cei care îl urmează fără a-l recunoaşte ca lider nu sînt reprezentaţi, deşi sînt activi politic (de fapt, mai activi politic decît media cetăţeanului care votează şi se uită la TV).
Există soluţii pe care strada le-ar putea cere? Victor Giosan crede că da. Să vă spun cîteva lucruri despre Victor Giosan. Este un politician cu experienţă. Liberal vechi, de imediat după Revoluţie, cînd s-a înscris în PNL, unde a rămas pînă astăzi. A fost modalitatea sa de a pune umărul la schimbarea României. Şi unde puteai să faci asta, în 1990, decît la PNL, partidul „acela“? Al tinerilor reformatori, al capitalismului, al libertăţii. Astă-iarnă, Victor Giosan îmi povestea amuzat cum a fost la ultimul congres al PNL. S-a votat schimbarea procedurii de vot, preşedintele partidului dorea ca toată lumea să voteze pe cei propuşi de el în conducere. Atenţie, nu vorbim despre FSN, PDSR, PD sau PSD. Vorbim de partidul libertăţii. Lasă că şi preşedintele partidului e dintre cei care au devenit celebri pentru gura mare cu care critica în public pe foştii preşedinţi ai partidului. S-a votat, deci, cu ridicarea mîinii. Trei voturi au fost contra. Dintre care unul al lui Victor Giosan, delegatul filialei PNL Vîlcea. Îmi zicea: mă uitam în jur, ştiam că nu le convine, dar eram doar trei nebuni în toată sala.
Alte cîteva observaţii despre Giosan, înainte de a trece la concluzii. A făcut carieră de la nivel local (viceprimar şi subprefect la Rîmnicu Vîlcea), la nivel naţional. Pe vremea lui Tăriceanu, a fost secretar general adjunct al Guvernului. Unde a demarat nişte chestii deştepte. Era conjuctura aceea cu UE, chiar înainte de intrare, unde se putea reforma din greu dacă te agăţai de condiţionalităţile europene. Aşa că Giosan a pus pe picioare un sistem de unităţi de politici publice în fiecare minister, a dat nişte hotărîri de guvern prin care actele ministerelor trebuiau să respecte nişte standarde: orice propunere a unui minister trebuia să explice clar de ce e nevoie de acea politică publică, care va fi impactul, cît costă, cine plăteşte. Oamenii lui Giosan controlau la centrul Guvernului aceste reguli şi încercau să raţionalizeze decizia de politici publice (şi, ca să vedeţi cum e viaţa: unul dintre subordonaţii lui Giosan la SGG a fost Claudiu Crăciun – pe atunci la începutul unei cariere în administraţia publică). Cît credeţi că a ţinut povestea asta cu raţionalizarea? Nu foarte mult. După ce am intrat în UE, miniştrii au început să se simtă deranjaţi de echipa aia de la SGG, care le raţionaliza decizia, adică le dădea peste degete şi nu le băga în şedinţele de Guvern diverse acte normative făcute pe picior sau cu intenţii dubioase.
Şi aşa îşi încheie Giosan cariera administrativă şi o începe pe cea de consultant internaţional. În prezent se ocupă cu raţionalizarea deciziei şi reforma administrativă, prin ţări ca Republica Moldova, Serbia, Albania, Muntenegru, Bosnia, Tadjikistan. Adică diverşi donatori internaţionali, care vor să bage bani în reformarea acestor ţări, caută experţi internaţionali, Giosan e bun şi are şi experienţă practică, deci îl exportăm cu brio ca un produs românesc de succes. Evident, nu ne mai gîndim să-l folosim acasă, a trecut epoca în care România era reformată de sus în jos şi din afară. Anul acesta, Victor Giosan a devenit expert afiliat la Centrul Român de Politici Europene – a scris şi va scrie pentru noi rapoarte legate de reforma administraţiei şi a politicilor publice.
Îi închei acest portret prin ce mi-a spus despre el cineva din Vîlcea: am auzit despre el, e cunocut ca un tip foarte integru. Atenţie, vorbim despre un politician din Vîlcea, din acelaşi partid care a dat un primar în capitala de judeţ, condamnat cu suspendare pentru corupţie şi reîntors în funcţie, acum, în uralele presei locale. Concluzia: Giosan este produsul aceleiaşi politici care l-a dat pe primar. Dacă omul este bun şi integru, acelaşi sistem îl poate aduce într-o funcţie de unde poate schimba multe. Partea proastă e că a fi bun şi integru a dus, în cazul său, la a fi exportat, mai degrabă decît folosit intern. Dilema majoră a sistemului este cum îi ţinem acasă şi în politică pe cei buni şi integri.
Discuţiile cu Victor Giosan sînt fascinante pentru că omul nu este un critic din afară. Ştie bine sistemul. Aşa că l-am provocat: domn’le, există soluţii la politica asta actuală, sau nu mai pierdem timpul cu asta? Acesta e un exerciţiu primar cînd lucrezi la un think tank: există probleme cu soluţii şi probleme fără soluţii. Să faci diferenţa între ele e primul pas în orice analiză. Mi-a zis că l-am provocat şi s-a apucat de scris, a rezultat raportul lansat săptămîna trecută – „Cum putem opri asaltul politicii asupra democraţiei din România?“. A ieşit un raport în două părţi: diagnosticul şi soluţia.
Diagnosticul: politica din România decade în neofeudalism. Asta se întîmplă pentru că partidele restrîng controlul intern asupra bazei. Sistemul actual de alegeri interne face ca elita partidului să controleze şi să cumpere baza. Mai mult chiar, partidele sînt fericite dacă electoratul urban şi pretenţios stă acasă – cu alte cuvinte, le faceţi un favor dispreţuindu-le. Cum zice Giosan: „Partidele şi-au extins controlul de tip neofeudal asupra electoratului dependent din zona rurală sau din zona urbană săracă, în scopul evitării oricărei forme de competiţie, prin intermediul structurilor administraţiei locale. Partidele sînt foarte fericite cu absenteismul masiv al electoratului autonom din zona urbană – creşte ponderea electorală a celor dependenţi, care au devenit baza reală a partidelor majore. Acest lucru a dus şi la apropierea pînă la identificare a «programelor electorale» şi evident la asemănarea în proporţie de 99% a practicilor politice. Eliminarea competiţiei politice s-a materializat şi în condiţiile extrem de dure de înfiinţare a unui nou partid sau de participare la alegeri ca independent (…) Foarte mulţi demonstranţi manifestă un dispreţ suveran şi foarte păgubos nu numai faţă de actualii politicieni (ceea ce e foarte normal), dar şi împotriva politicii ca atare şi a oricăror forme de partid politic, ducînd pînă la absurd sloganul «USL = PDL = aceeaşi mizerie». Din păcate, pînă acum, omenirea nu a inventat un alt mijloc funcţional, mai benign, mai puţin nociv şi mai paşnic de reglementare a conflictelor dintre interese şi nevoi individuale şi colective diferite, decît politica pluralist-reprezentativă – cel puţin pentru societăţile democratice de masă ale lumii moderne. Demonstranţii ar trebui să realizeze că problema nu este sistemul în sine, ci modul specific în care acesta funcţionează în România şi mai ales ce se poate face pentru a schimba radical această situaţie.“
Urmează, apoi, soluţiile concrete pentru a regla modul în care sistemul politic funcţionează în România. Dar despre asta – săptămîna viitoare.
