Mugur şi ambasadorul
● „Mai vezi tu pe cineva care gîndeşte ca tine?“ Asta îi spune cineva lui Mugur Călinescu, în piesa Tipografic Majuscul, care se joacă la Odeon. Piesa pune în scenă un dosar de Securitate. Mugur Călinescu a fost un adolescent de 16 ani care, în 1981, a scris pe zidurile din Botoşani mesaje subversive. Cum ar fi: „Vrem democraţie“; „Vrem libertate“; „Nu mai putem accepta mizeriile şi nedreptăţile din ţara asta“; „În Polonia prietenă, oamenii au dobîndit o libertate reală, au sindicate libere «Solidaritatea» şi «Solidaritatea rurală». Acestea le reprezintă cu adevărat drepturile, chiar dacă au aceleaşi probleme alimentare ca şi noi“; „Vrem respectarea tuturor drepturilor“.
● Chiar, mai vezi tu pe cineva care gîndeşte ca tine? Geanina Cărbunariu a luat dosarul de la Securitate şi documentarea făcută de Mihai Bumbeş pe marginea cazului (interviuri cu mama lui Mugur, colegi şi doi securişti) şi a pus cuvintele în teatru. A ieşit ceva care îţi taie respiraţia.
● Timp de o lună, Securitatea a căutat înnebunită elementele protestatare care mîzgăleau mesaje cu creta pe ziduri. Au organizat pînde şi l-au prins. Nebunia de dinainte de prinderea făptaşului devine, în piesă, o isterie a celor pe care adevărul îi dă peste cap. Fotocopii ale inscripţiilor lui Mugur Călinescu sînt proiectate pe ziduri, pe corpurile securiştilor, ale martorilor (vecini, paznici de şantier). Securiştii fug după proiecţiile care li se scurg din mîini, martorii încearcă să-şi şteargă mesajele de pe corpuri, de parcă ar avea rîie. O lume de oameni mari, înnebuniţi să fugă, să-şi rîcîie de pe ei nişte adevăruri simple. 30.000 de probe de scris comparate pentru a-l identifica pe făptaş. Şefii de la Bucureşti care vin peste ei şi le spun că e musai să-l prindă. Un întreg sistem care pare că e dat peste cap de un adolescent care scrie pe ziduri. Apropo, istoricul Mihai Bumbeş este unul dintre animatorii actualelor proteste pro-Roşia Montană.
● În fine, îl prind. De acolo începe enorma singurătate a lui Mugur. Care se ţine drept cînd toţi vor să-l convingă că numai el crede aşa. Mai vezi tu pe cineva care gîndeşte ca tine? De fapt, chiar asta vedea: oameni care gîndesc ca el, dar nu au curajul să o spună. Mergeţi şi vedeţi piesa, veţi ieşi fascinaţi şi cu capul vîjîind. Regizoarea găseşte metode fantastice de a ilustra dosarul. Se face, la liceu, un comitet de certare a elementului contestatar – profi, diriginţi, inspectori, directori, securişti. Toţi sînt consternaţi, toţi se delimitează, toţi înfierează. Numai că regizoarea le pune microfonul la un metru de pămînt. Trebuie să îngenuncheze, să se tîrască pentru ca să-l înfiereze pe Mugur. Cărbunariu reaşază lumea din dosar aşa cum ar trebui să arate, de fapt: cu ei în genunchi, mici, ridicoli. Şi totuşi, învingători. În final, securiştii rememorează cazul: ei şi-au făcut datoria, ne-au făcut tuturor un bine, măi copii, măi! (cuvintele sînt ale lor, din interviurile luate de Bumbeş securiştilor). Şi dacă tot le ştim, să le dăm şi numele, înţeleg că sînt oameni de afaceri de succes la Botoşani, poate le bate obrazul vreun nepot adolescent: lt.-col. Gheorghe Boboc şi lt. Dumitru Sîrbu.
● Mugur Călinescu a fost urmărit şi anchetat, dar nu s-a dorit să se facă un caz din el. A murit după trei ani, de leucemie. Mama sa (singura fiinţă care pare normală la cap în piesă, pe lîngă Mugur) e convinsă şi azi că a fost iradiat. L-am întrebat pe Mihai Bumbeş despre asta, i se pare o variantă greu de crezut. În 2008, în urma unui proces deschis de mama sa, Mugur Călinescu a fost declarat post-mortem luptător împotriva regimului totalitar.
● Humanitas a publicat recent dosarul de la Securitate al lui Coen Stork, ambasador al Olandei din 1988 (Dosarul de securitate al unui ambasador. Coen Stork). Stork a rămas interesat de România şi a convins guvernul olandez să finanţeze crearea IRIR – Institutul Român de Istorie Recentă. IRIR a fost cel care a început studierea sistematică a regimului comunist şi a crimelor sale. De la IRIR au plecat în spaţiul public istorici importanţi în domeniu, ca Marius Oprea şi Stejărel Olaru. Asta într-o vreme cînd noi ca societate şi ca stat aveam puţină apetenţă. IRIR a fost apoi absorbit, în 2005, în nou-creatul Institut pentru Investigarea Crimelor Comunismului. Simbolic, Stork i-a ajutat nu doar pe disidenţii de dinainte de 1989, dar ne-a ajutat şi apoi să ne desluşim acel trecut, înainte să fim capabili pe cont propriu să o facem.
● Revenind la carte, noul ambasador olandez, în 1988, se implică în ajutarea disidenţilor din România. Pe securişti îi calcă pe nervi. Nu înţeleg de ce se bagă ăsta unde nu-i fierbe oala. Are aer de extraterestru paraşutat în România lui Ceauşescu – e biciclist, se îmbracă fistichiu, nu suportă să fie numit „excelenţă“, spre disperarea personalului românesc al ambasadei (recrutat de Securitate) şi vrea să răspundă singur la telefon.
● Citind cartea, îmi reconfirm opinia că Securitatea era o enormă maşinărie de vorbărie. Nu pare a avea nici cea mai mică înţelegere faţă de ce se întîmplă cu adevărat, ce-l mînă pe omul ăla în luptă. Întrebarea nu e deloc pusă ca atare. Deci toată munca lor e bazată, de fapt, pe nimic. Devin rapid siguri că e spion. De ce i-ar cultiva un spion pe Pleşu, Dinescu şi Buzura?
● Dovezi de prostie crasă la tot pasul. Securiştii se ţin de chestia cu spionajul, cu tot dinadinsul. Dovada? „Îl interesează mai mult relaţiile cu oamenii şi viaţa culturală decît «birocraţia» strictă a notelor de la ambasadă.“ Că doar asta fac, deci, spionii, se ocupă de cultură, nu de note. În altă parte, sînt siguri că e evreu. De ce? „După înfăţişare şi modul de activitate total diferit faţă de predecesorii săi.“ Asta le spune o turnătoare din ambasadă şi ei notează conştiincios şi transmit în sus pe lanţul ierarhic. Care e valoarea acestei informaţii? Zero. Mai tîrziu, se lansează ipoteza că, într-adevăr, e spion, dar lucrează pentru englezi. Dovada irefutabilă: nu are casă în Olanda, ci în Anglia, unde trăieşte soţia. Aţi înţeles? Desigur, toate aceste certitudini se confirmă ulterior într-un cerc vicios al prostiei care se autoalimentează: o ziaristă olandeză, pe care ambasadorul o găzduieşte, nu pleacă cu avionul la Amsterdam, ci la Londra. Deci…
● Mai e, apoi, obsesia cuvintelor. Nimic din ce e important nu e numit ca atare în dosar. Criticarea lui Ceauşescu este, de fapt, „acţiune antiromânească“. Cei din migraţia românească devin „cercuri ostile din exterior“. De ce e nevoie ca în dosare secrete, deci făcute pentru informare între ei, să nu se spună clar despre ce e vorba în propoziţie? De ce se minte? Cozile pentru alimente nu sînt cozi, ci sînt „aglomerare de persoane“. Aşa că nu prea pricepi pasiunea olandezului pentru aglomerări de persoane. Pentru varietate, o coadă la Piaţa Amzei devine, totuşi, „aspecte negative la Piaţa Amzei“. Şi cînd soţia ambasadorului (fotograf de meserie) insistă să fotografieze cozi, este luată pe sus de miliţieni. Securistul notează exasperat în dosar că „aceasta continuă să fotografieze aspecte nesemnificative din Bucureşti“, cum ar fi „în zona pieţei Crîngaşi un camion răsturnat şi aglomeraţii de persoane“. Alteori, cozile devin pur şi simplu vag „elemente ce pot fi interpretate speculativ“. Am urmărit în carte chestia asta cu schimbarea denumirii cozilor, se tot chinuie să găsească alte cuvinte: parcă îi vezi aşa, fumînd Kent, chinuiţi de penuria de eufemisme. Doar un securist de la Cluj, probabil mai puţin rafinat, care îl ia în primire cînd merge la Doina Cornea, zice că Stork s-a arătat interesat de aspecte contestabile, cum ar fi „ţigani, persoane stînd la rînd“. Deci, totuşi oamenii stăteau la rînd, nu erau doar aglomerări spontane de persoane aflate în treabă. Altfel, dacă nu ştii ce era pe vremea aia, poate îţi scapă faptul că se murea de foame şi era penurie.
● Cam la fel şi cu disidenţii. Să vedeţi imaginaţie la scornit nume. „Elemente aşa zis protestatare“, „elemente necorespunzătoare“, „elemente protestatare“, „elemente pe care presa occidentală le prezintă ca aşa zişi dizidenţi“, „cunoscute pentru poziţiile necorespunzătoare“. Măcar în anii ’50 le ziceau direct „bandiţi“, luptătorilor din munţi. Securiştii de pe final de epocă se chinuie să găsească construcţii din acestea complicate, din care să nu rezulte clar ce anume fac oamenii ăia, aşa-zis disidenţi. Şi, repet, toate astea, în dosare făcute ca să fie secrete. Care e rostul acestei vorbării? Care e valoarea ei pentru cei care îi plăteau?
● Doina Cornea este cineva „cu atitudine anarhico-protestatară“. Da, fix Doinea Cornea, o şi vezi cum face pe anarhista pe la Cluj. Că tot zicea şeful SRI, la Comisia Parlamentară despre Roşia Montană, că protestatarii sînt eco-anarhiştii. Stau şi mă gîndesc ce-or înţelege sereiştii actuali din aceste proteste. Ce scheme mentale or dezvolta ei, ce conspiraţii complexe or mirosi, ce cuvinte goale, ca să acopere faptul că nu prea pricep mare lucru din ce se întîmplă. Şi ce or primi prostănacii de politicieni care, în loc să-şi pună consilierii să se uite pe Facebook, acolo unde se organizează protestele, transparent şi deschis, sînt fascinaţi pînă la fetiş de rapoartele de la servicii. Pentru că sînt doar pentru ei, deci trebuie că sînt valoroase, nu?
● Ar fi doar de rîs dacă nu s-ar găsi în dosare cantităţi mari de mizerie umană greţoasă. Securişti care fac planuri de a-l cupla pe ambasador „cu o femeie «căsătorită», sursă de încredere a organelor noastre“. Profesoara de română, proful de chitară care sînt, de fapt, informatori plantaţi şi toarnă cu sîrg, fac chiar planuri cum să îi citească corespondenţa. Oameni mici, care vor şi ei să fie parte a sistemului de control.
● Stork scurtcircuitează sistemul prin normalitatea sa. Bunul său simţ face sistemul de rîs. E chemat la MAE ca să i se frece ridichea pentru că se vede cu disidenţii. Le cere o listă cu oamenii cu care nu are voie să se întîlnească. Să-i dea în scris lista, că el nu pricepe ce vor ei să zică. Atunci îi vezi cum parcă li se ard circuitele: bă, face pe prostul, ăsta nu înţelege?
● Şi dacă tot îi ştim, hai să zicem şi pe securiştii de aici, poate, la fel, vreun nepot îi întreabă de vorbă (cu numele şi gradul din dosar): lt. Dragomir Constantin, cpt. Ghiţă Virgil, mr. Cârâc Gh., lt.-col. Rădulescu Emil, cpt. Costin Valerică, lt.-col. Anastasiu Gabriel, col. Tudor Roşioru şi (suava după nume) lt.-mj. Ţiriac Dalila.
● Cine e patriotul în această carte? Cine a făcut mai mult bine României? Cine ar merita o medalie din partea statului român? Aceşti securişti neaoşi sau străinul care se îmbracă fistichiu? facebook.com/ Cristian.Ghinea.CRPE
