Prefecta şi domnişoara student
S-a scris destul de mult despre „feminizarea“ numelor de profesii şi funcţii, în diferite limbi şi culturi. În genere, intenţia de a impune în uz forme feminine e întemeiată pe ipoteza legăturii indisociabile dintre limbaj şi gîndire şi e pusă sub semnul militantismului feminist. Se presupune că lipsa unui termen feminin pentru o profesie/funcţie presupune asocierea implicită a aceleia cu masculinitatea, deci o depreciere a femeilor, care nu ar fi potrivite să o îndeplinească. Acest gen de discurs – posibil pentru limbi care fac diferenţa morfologică între masculin şi feminin – a dus la recomandări autorizate şi la oficializarea unor forme absente pînă de curînd din dicţionare şi din uz: în franceză, a pus în circulaţie termeni ca professeure şi auteure, femininul articulat la ministre etc. E aceeaşi presiune ideologică prin care, în spaţiul anglosaxon, sînt evitate compusele cu man (cărora li se creează substitute cu person), iar termenilor generici şi pronumelor care îi reiau li se atribuie, consecvent sau aleatoriu, formă de feminin (cititoarea, ea etc.). Interpretarea ideologică nu acceptă ca dat un fapt simplu şi general: în sistemul lingvistic, forma masculină e pur şi simplu cea generică, nemarcată.
În spaţiul cultural românesc se manifestă însă, cu mai multă putere, tendinţa opusă: nume de profesii şi de funcţii care aveau de multă vreme formă feminină sînt „masculinizate“, folosindu-se cu precădere forma cu terminaţie masculină chiar în desemnarea femeilor sau în adresarea politicoasă către acestea (cu termenul reverenţios acordat): directorul, ministrul, senatorul, prefectul; doamna director, doamna ministru etc. Situaţiile pot fi foarte diferite, în funcţie de istoria cuvintelor şi a societăţii, şi în funcţie de forma lingvistică a termenilor. Uneori, există în uz un derivat feminin, mai ales dacă profesia sau funcţia respectivă era deja îndeplinită de femei – profesoară, autoare, directoare (sau dacă termenii desemnau, conform unui uz mai vechi, rolul de soţie al deţinătorului unei profesii sau funcţii: preoteasă, generăleasă). Diferenţele depind şi de formă: adesea, o anumită terminaţie (de exemplu, -tor) permite mai uşor formarea regulată a femininului: directoare, senatoare etc.
În cultura românească de azi, folosirea formei masculine pentru profesii şi funcţii e percepută ca o caracteristică (tradiţională, conservatoare) a stilului oficial, ceremonios sau pur şi simplu politicos: ca şi cum, într-un plan simbolic, chiar dacă neconştientizat, integritatea morfologică a cuvîntului ar reflecta respectul pentru integritatea funcţiei. Construcţiile artificiale se diferenţiază, astfel, de registrul popular şi familiar, în care femininul se poate forma foarte uşor, dar apare ca lipsit de respect şi chiar conotat negativ: doctoriţă, ministră (ministreasă) etc.
Presiunea regularizării din uzul popular – în spiritul sistemului limbii – poate fi observată în diverse discuţii publice actuale. Chiar dacă prefect nu are un feminin acceptat de norma limbii standard, femininul prefectă se formează foarte uşor şi chiar este utilizat, mai ales în articole critice, transmiţînd o voită lipsă de respect faţă de persoana în cauză: „Prefecta de Giurgiu trebuie demisă întrucît se implică politic“ (stirigiurgiu.ro); „Noua prefectă de Ilfov se vrea «Regina Imobiliarelor»“ (cancan.ro); „ca să-i lase impresia că este bine informată, prefecta i-a spus că ştie că a crescut numărul persoanelor care au solicitat ajutoare sociale“ (gds.ro). În declaraţiile unui senator anchetat şi în întrebările puse de jurnalişti (reproduse de mai multe posturi de televiziune, în ziua de 28.10.2013), formele prefecta şi doamna prefectă au apărut de mai multe ori, şi nu cu intenţie depreciativă, ci pur şi simplu pentru că sînt cele uzuale în registrul informal.
Există, în schimb, numeroase excese ale obsesiei ceremonioase. Observ, de multă vreme, efortul inutil de a nu supune derivării şi flexiunii normale termenul profesor: sînt persoane care insistă să se adreseze sau (mai rău) ca alţii să li se adreseze cu formula doamnă profesor, în loc de doamnă profesoară (uneori, cu o inventată şi artificială diferenţiere între gradele didactice şi nivelul formelor de învăţămînt). Modelul de politeţe ceremonioasă şi arhaizantă se reflectă şi în destul de strania formulă domnişoară student: „emoţiile şi trăirile celor mai tineri studenţi ai instituţiei au fost transmise de domnişoara student Nicoleta M., cea care s-a adresat distinşilor...“ (actrus.ro); „interesantă opinie are domnişoara student!“ (9am.ro); „te va întreba, cu un zîmbet: «Domnişoară student, spune-ne care a fost părerea...?“ (anyasum.blogspot.ro). Unii au chiar o teorie: „forma corectă e student, ca şi profesor, director, etc.: domnişoara student, doamna director, doamna profesor. Cam aşa sună bine, sau cel puţin aşa am învăţat eu“ (politisti.ro).
Feminismul nu are, deci, nimic de-a face cu percepţia şi utilizarea numelor de profesii şi funcţii în română. Dacă e să detectăm o atitudine şi o ideologie în spatele uzului actual, ar putea fi vorba mai curînd de mania posturilor: deasupra oricărei identităţi personale stă respectul pentru rolul social şi pentru funcţie.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).
