Şi totuşi, cum ajutăm Basarabia?

Cîteva mii de oameni – 5000, după unele surse, ba chiar 10.000, după spusele organizatorilor – au mărşăluit duminică prin Bucureşti, pentru cauza Republicii Moldova. Marşul a fost organizat de Platforma Civică „Acţiunea 2012“, o coaliţie de organizaţii nonguvernamentale şi grupuri de iniţiativă care susţin unirea Republicii Moldova cu România. 

Manifestanţii au cerut Guvernului ca în programele sale să menţioneze unirea ca prioritate naţională, iar Parlamentului – să adopte cît mai repede legea pentru apropierea celor două state româneşti, iniţiativă susţinută de peste 117.000 de semnături.  

Acestea au fost strînse de către membrii organizaţiei, în cursul acestui an, din ţară, dar şi din Republica Moldova. Iar iniţiatorii spun că se bucură de sprijinul unor personalităţi precum Neagu Djuvara, Grigore Leşe, Nicolae Furdui Iancu, Irina Loghin, Ion Paladi, Nicu Covaci, Gheorghe Gheorghiu, Nicolae Botgros, Constantin Florescu, Maria Gheorghiu.  

Proiectul de lege propune crearea unei instituţii, în subordinea prim-ministrului, care se va ocupa de gestionarea relaţiilor cu Republica Moldova, instituirea unui permis de muncă special pentru cetăţenii Republicii Moldova, acordarea unui număr mai mare de burse pentru elevi şi studenţi basarabeni, dar şi un regim simplificat de acordare a vizelor de intrare în România pentru moldoveni.

Marşul a avut loc cu doar o lună înainte de summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius, de la care Republica Moldova – alături de Ucraina şi Georgia – aşteaptă lucruri importante: semnarea acordurilor de asociere şi comerţ liber cu Uniunea Europeană şi un parcurs clar pentru ridicarea regimului de vize. Armenia a optat deja pentru Rusia.  

Iar întrebarea este dacă o discutare şi adoptare rapidă a legii cerute de manifestanţi ar servi acum interesului Republicii Moldova, în perspectiva summitului de la Vilnius. Ei bine, mai curînd nu ar servi. 

Să fim realişti, vremea generozităţii a trecut de mult în Uniunea Europeană. Extinderea spre Est, sub orice formă, nu mai generează entuziasm nici în rîndul elitelor politice şi cu atît mai puţin al cetăţenilor. Partidele extremiste şi antieuropene scot voturi tot mai multe de pe urma fricii de imigranţi. Esticul care vine să ia locul de muncă al occidentalului şi să facă praf sistemul de protecţie socială a devenit o sperietoare.  

Antieuropenii nu se încurcă în nuanţe, doar ei sînt maeştri în a da soluţii simple la probleme complicate. Atît le trebuie, să audă că în România (oricum, vinovatul de serviciu, şi cînd e cazul, şi cînd nu e), parlamentarii iau în discuţie o lege care conferă un regim special cetăţenilor unui stat din afara Uniunii Europene. Vor striga sus şi tare că Bucureştiul vrea să bage pe ascuns Republica Moldova în Uniunea Europeană!  

În acest caz, să ne aşteptăm la multă, foarte multă reţinere din partea actualilor lideri europeni, în privinţa parcursului european al Republicii Moldova! Şi asta, măcar pînă la alegerile europarlamentare din mai, anul viitor. Pur şi simplu, ei n-au nici un interes să se expună criticilor extremiştilor, şi pe tema politicii de vecinătate. Au şi aşa destule pe cap, iar voturile din mai sînt mai importante decît soarta basarabenilor. Spre deplina satisfacţie a Rusiei, desigur...

Dar putem vorbi în mod realist despre unire în actuala situaţie? Mai întîi de toate, nu există o procedură prin care un stat din afara Uniunii Europene să ajungă înăuntru, fără să fi îndeplinit standardele de aderare. Comisia a atras atenţia regiunilor care doresc să devină independente, precum Scoţia sau Catalunya, că vor fi obligate să parcurgă din nou toate etapele de negociere pentru a adera la Uniune. Deşi, e clar, aceste regiuni îndeplinesc cu brio toate standardele. 

Nu este însă şi cazul Republicii Moldova, aflată cu mult în urma României. O Românie care şi ea, de-abia s-a calificat, cu chiu, cu vai. Am fi naivi dacă am crede că o politică oficială pro-unire la Bucureşti ar fi bine primită azi, în capitalele statelor partenere. 

A, poate că unii ar visa la o unire prin ieşirea României din Uniunea Europeană. Sau, eventual, urmare a haosului creat de prăbuşirea proiectului european. Merită plătit acest preţ?  

Mai bine am susţine, din toate puterile, parcursul european al Republicii Moldova. Momentul Vilnius ar putea fi un prim pas, apoi vine examenul crucial al alegerilor de anul viitor din Republica Moldova. După care, în caz că lucrurile ies bine la summit şi la urne, vor veni ani şi ani de muncă, de progrese şi de sacrificii, dacă, într-adevăr, cetăţenii Republicii Moldova îşi doresc un viitor european.  

Dar chiar îşi doresc? Şi chiar ne imaginăm că elitele politice şi economice de dincolo de Prut de-abia aşteaptă ziua cînd Bucureştiul le va numi prefecţi şi le va pune taxe?

Potrivit Barometrului de Opinie IMAS din luna mai, 36% dintre moldoveni vor cu Uniunea Europeană, tot atîţia cu Rusia şi 3% cu România. Restul sînt fie indecişi, fie vor şi cu Estul, şi cu Vestul, fie nici cu unii, nici cu alţii.

Există însă o veste şi mai proastă: conform aceluiaşi sondaj, dintre ţările sau organizaţiile internaţionale care vor cel mai mult binele Republicii Moldova, basarabenii menţionează în primul rînd Rusia (65%). Abia apoi vine UE, cu 54%. România este creditată cu 44%, mult în urma Ucrainei (51%) sau a Uniunii Vamale Rusia – Kazahstan – Belarus (49%). Şi încă ceva: în lista celor care vor răul Republicii Moldova, doar NATO se află mai „sus“ decît România – 36% faţă de 31%.  

Poate că desfiinţarea vizelor ar putea înclina serios balanţa în favoarea Uniunii Europene şi a României. Cancelariile europene vor fi însă extrem de reticente dacă vor afla că, în paralel cu eliminarea vizelor, Bucureştiul pregăteşte un acces facilitat pe piaţa muncii pentru moldoveni. Şi aşa sînt o groază de sensibilităţi legate de accesul românilor pe piaţa muncii din statele UE, de la 1 ianuarie!

Şi totuşi, manifestanţii au dreptate să le ceară liderilor români acţiuni concrete pentru Republica Moldova. Avem nevoie de un plan pe termen lung de expansiune economică şi culturală, de o strategie de „vînzare“ eficientă a imaginii României peste Prut, de politici inteligente de soft power. Şi avem nevoie de răbdare.  

Piepturile umflate şi gesturile politice necugetate, cu tentă populistă, fac mai mult rău decît bine.