Vectori sustenabili ai provocării multinivel

Eticheta „limbă de lemn“ a fost aplicată, în ultimii 20 de ani, mai multor tipuri de texte, nu numai celor produse de comunicarea politică. Uneori, judecata era nedreaptă: nu orice stil complicat, greu de înţeles, încărcat de formule fixe, merită caracterizarea peiorativă, cu implicitele ei acuzaţii de rigiditate, redundanţă şi clişeizare. E posibil ca prin formula limbă de lemn cititorul să-şi manifeste doar frustrarea faţă de un limbaj pe care nu-l înţelege. Limbajul ştiinţific sau cel juridic primesc de multe ori reproşuri exagerate pentru terminologia şi frazeologia rebarbativă, care răspund, totuşi, unor nevoi – de precizie şi de nuanţare. Pericolul real apare (ca şi în cazul emblematic al limbii de lemn istorice, limbaj de propagandă politică a regimului comunist) doar cînd excesul de formule elaborate şi rigide ascunde foarte puţină informaţie, foarte puţin efort de gîndire personală.  

S-a tot vorbit, în ultima vreme, despre limba de lemn a unor documente ale Uniunii Europene. Despre un caz recent şi izbitor au scris deja, cu argumente pertinente şi cu legitimă indignare, Alexander Baumgarten şi Gabriel Cercel (contributors.ro): comentînd un chestionar online despre direcţiile de dezvoltare ale cercetării, din care lipseau de la început domeniile umaniste – absente nu doar din lista de discipline, ci şi din modul de gîndire şi de formulare a întrebărilor şi a răspunsurilor deja date. Cititorul chestionarului putea trăi o experienţă neliniştitoare, de pătrundere indiscretă într-un spaţiu în care se comunică altfel, într-un cod straniu pe care unii par, totuşi, să-l folosească în mod firesc. De exemplu, la o întrebare destul de vagă, din secţiunea despre „Relevanţa provocărilor“, cineva răspundea: „Cercetările subdomeniului pot contura traiectorii multi-nivel şi multiparametriale sensibil îmbunătăţite cu privire la dezvoltarea socio-economică marcată de coeziunea multinivel în logica triunghiului oportunităţi – provocări – efecte pozitive reale“ (16 cititori îşi exprimaseră deja acordul, alegînd acest răspuns ca reflectînd fidel punctul lor de vedere). La o întrebare despre „potenţialul real de absorbţie şi valorificare economică a rezultatelor cercetării“, răspunsul preferat de o zdrobitoare majoritate (146 de voturi, la un moment dat) era: „Principalele disfuncţionalităţi privind coeziunea socio-economică şi cultural educaţională pot reprezenta oportunităţi de redefinire a provocărilor actuale a inovaţiilor pe axele sustenabilităţii şi eficienţei.“  

Nu neg formulărilor de mai sus intenţia de a transmite o idee; mi se pare, însă, că limbajul folosit e disproporţionat de pretenţios în raport cu simplitatea conţinutului. Formule ample şi complicate transmit o vagă generalitate: „coeziunea dintre resurse şi deziderate“; „o sporire a coeziunii între scopuri, obiective, deziderate şi mijloace“; „maximizarea efectelor de bunăstare“ etc. Îndemnuri către acţiune vin dinspre o gîndire destul de confuză sau tautologică, dar neapărat pozitivă: „să ia forme cu adevărat angajate în sensul dorit“; „se impune un plus de coeziune trans-sectorială care să ia în considerare schimbările impuse de adecvarea la cerinţele unor pieţe sustenabile şi flexibile“; „cercetările trebuie să genereze volumul de cunoaştere necesar“.

Orice limbă de lemn funcţionează mai mult prin vehicularea unor cuvinte-emblemă, a unor semnale de recunoaştere, decît prin înlănţuirea logică a frazelor şi a ideilor. În chestionarul în cauză apăreau obsesiv cuvinte-cheie ale jargonului european actual – sustenabil, proactiv, trans-sectorial, trans-scalar, multinivel – şi termeni mai generali ai discursului vag ştiinţific şi solemn: vector, factor, axă; implementare, optimizare, maximalizare, impact. Prefixarea prin multi-, inter-, trans- etc. e o constantă a jargonului: „Elaborarea de master-planuri privind asigurarea inter-operabilităţii dintre acţiunile factorilor de decizie cu privire la redefinirea paradigmelor socio-economice prin modele de guvernanţă de tip multi-nivel.“ Inevitabil, unul dintre cuvintele cel mai des repetate e provocare, funcţionînd fie ca eufemism (provocări vs oportunităţi), fie ca etichetă largă şi nedefinită, aplicată global: „În ce măsură consideraţi că subdomeniul reprezintă o provocare importantă (...)?“ Uneori, în răspunsuri, se amestecă mai multe coduri; domină cel de tipul „vectori de sprijin ai sustenabilităţii dezvoltării“, dar apare, surprinzător, şi cîte o referire la „cunoaşterea valorilor neamului“. 

Să nu uităm că, dincolo de impunerea prin presiune politică şi prin cenzura care anihila orice alt tip de mesaje, vechea limbă de lemn era acceptată şi practicată de bunăvoie de cei care îi preţuiau avantajele: potrivirea la orice situaţie, cruţarea efortului de gîndire, anularea diferenţelor dintre vorbitorii talentaţi şi cei netalentaţi, culţi sau inculţi. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).