Basarabia mea

Admir devoţiunea cu care unii dintre prietenii mei se dedică Basarabiei. Nu-mi explic de ce nu pot vibra şi eu atît de pur şi de patriotic (folosesc cuvîntul în cel mai serios sens!). Ar trebui să pot. Sîngele meu este, pe jumătate, basarabean, căci mama mea s-a născut acolo. Refugiile succesive (1940 şi 1944) au făcut-o să trăiască în România de azi şi eu să mă nasc direct în inima ţării, în măreţul Ploieşti. Am, vasăzică, ADN-ul care ar trebui să mă livreze natural cauzei. Totuşi, cu ruşine aproape, vă spun că nu mi se pare că lupta pentru Basarabia – care acum înseamnă, concret, lupta pentru menţinerea Moldovei în apropierea Uniunii Europene, în vederea unei viitoare aderări – e şi lupta mea. S-o ducă şeful statului, s-o ducă Guvernul, s-o ducă cine are datoria s-o ducă! Să nu fiu înţeles greşit: şi eu sînt pentru aderarea Moldovei la UE, şi eu sînt pentru diluarea frontierei dintre cele două ţări, dar nu-mi vine să lupt pentru asta.  

În ceea ce mă priveşte, de cîte ori aud de Basarabia, îmi vine imediat în minte celebrul poem „Mending Wall“ al lui Robert Frost. Reparînd, împreună cu vecinul, gardul de piatră dintre proprietăţile lor, unul de-o parte şi altul de cealaltă, autorul meditează la rostul gardurilor pe lume, intrigat fiind de siguranţa cu care vecinul repetă un vechi proverb englezesc: good fences make good neighbours. „La ce bun gardul, dacă oricum nu vrem să intrăm unul pe proprietatea celuilalt?“ se întreabă omul nostru. Dar continuă, împreună cu vecinul, să adauge pietre la gard, cu o ciudată voioşie. Este vorba, desigur, despre o meditaţie asupra naturii umane, care are nevoie de ceea ce detestă. Faţă de gard, ca faţă de orice separaţie, avem sentimente contradictorii. Ceva din noi ne spune că e necesar, şi altceva din noi se revoltă. Ceva din noi se simte în siguranţă cînd gardul e solid, şi se înfricoşează cînd gardul e străpuns, pentru ca altceva din noi să se bucure cînd vedem un gard căzînd şi să ne facă să trăim senzaţia claustrării cînd gardul e în picioare. Omenesc, foarte omenesc, prea omenesc... Puternică e dorinţa de a te simţi în siguranţă în spatele unui zid viguros, dar la fel de puternică e şi aceea de a vedea zidurile căzînd. Apoi, poemul ne mai spune că există nenumărate forţe din afara noastră care ameninţă un zid. La fel de multe ca şi argumentele pentru a-l construi. Vă îndemn să (re)citiţi versurile lui Frost şi vă garantez cîteva minute superbe de meditaţie. Aş zăbovi cu drag în descifrarea straturilor sufleteşti ale lui „Mending Wall“, dar simt că, totuşi, chestiunea Basarabiei e mai urgentă.

În portofoliul extern al României postdecembriste nu există altă ţară cu care să fi avut o relaţie mai ambiguă. În general, am ştiut bine ce prietenii să căutăm în lume şi ce relaţii să îngheţăm, în funcţie de interesul României democratice care s-a născut, tarată şi cu segmente anatomice monstruoase, dar, totuşi, s-a născut, în decembrie 1989. Cu Moldova, însă, nu am ştiut niciodată. Am spus că sînt fraţii noştri, dar am simţit că e prea mult. Am spus că sînt doar nişte vecini desprinşi din fosta URSS, dar am ştiut imediat că e prea puţin. Am zis că ne leagă sîngele, dar nu ne putem opri să nu constatăm cît sîntem de diferiţi, totuşi. Am zis că avem interese geostrategice, jucînd cartea pragmatismului, dar am simţit imediat implicarea în europenizarea Republicii Moldova ca pe o datorie morală. Cred că relaţia politică dintre România şi Moldova este atît de ambiguă pentru că, în general, nu ne putem decide, odată pentru totdeauna, ce să credem despre separaţia dintre noi. Pe de-o parte, o luăm ca pe un dat istoric şi ne decidem să fim realişti. Pe de altă parte, nu ne putem reprima pornirea idealistă de a crede că nedreptăţile istorice se pot repara. Greşim, cred, în ambele situaţii. Nu sîntem diferiţi sau, mă rog, atît de diferiţi încît să putem spune că o separaţie este firească. Dar nici nedreptăţile produse nu se repară vreodată. Niciodată, în istorie, nedreptăţile nu s-au reparat – cei care vor să răzbune sau să reaşeze lumea cum era halucinează! În istoria relaţiilor internaţionale, revenirea la statu quo ante a fost, întotdeauna, o iluzie. Zecile de exemple care se tot citează (de la tratatul care a încheiat Războiul dintre Imperiul Bizantin şi al doilea Imperiu Persan, în 629, pînă la tratatul care a încheiat Războiul irakiano-iranian în 1988) sînt, toate, cazuri discutabile, căci, în realitate, niciodată nu a putut fi recuperat trecutul în toate detaliile sale. Iluzia că semnăm o hîrtie care dă istoria înapoi este, la limită, chiar periculoasă.  

La toate acestea se adaugă (re)sentimentele populare. Istoria foarte recentă a adăugat complexe. De superioritate aici, de inferioritate acolo. Ne-au dezamăgit adesea. Ne-ar fi plăcut să fie ca georgienii sau ca balticii – o nucă tare în raport cu colosul rusesc. Moldoveanul este, însă, moale şi concesiv, lesne tranzacţionist, gata să producă un alibi realist pentru orice cedare morală. E ca noi! Şi noi i-am dezamăgit pe ei. Nu am fost în stare să avem investiţii hotărîtoare acolo, nu am fost în stare să le cîştigăm inimile răvăşite, iar în chestiunea transnistreană, care îi chinuie cel mai mult, nu am putut fi de mare ajutor. Politicienii nu au putut găsi niciodată tonul corect pentru această relaţie pe care o numim mereu „specială“, fără să putem spune limpede ce înseamnă asta – un sentiment difuz de datorie istorică, un puseu recurent de naţionalism frustrat, o dragoste ciudată faţă de limba comună (spun ciudată pentru că noi toţi o torturăm cu psihanalizabilă ferocitate). Există ceva în noi care ne spune că e bine să rămînem separaţi. Dar există şi altceva care ne face să vrem ca această frontieră să cadă. Simţim că discursul fratern nu e tocmai realist, dar şi că raportarea la Moldova ca la o altă ţară e falsă.  

Lumea globală este, măcar în definiţia ei, o lume fără ziduri. Totuşi, pe măsură ce ne globalizăm, ne zidim. Zidurile despărţitoare apar mereu, deprimante întotdeauna, dar salvatoare, de cele mai multe ori.