Good old Louis

„Alo, Şăver?“ „Da.“ Am recunoscut-o imediat pe Cynthia. N-o mai văzusem de foarte mulţi ani – ultima oară, îmi amintesc bine, în livingul imens, inundat de soare, al vilei ei din Palm Beach –, dar nu-i puteam uita vocea. Un pic tabagică (fuma mult, dintr-un portţigaret vechi, făcut din chihlimbar şi ornat splendid, cu firicele de argint, despre care pretindea că fusese al Gertrudei Stein şi dăduse o mulţime de bani pe el, la o licitaţie la Paris), sonoră în registrul alto, pronunţînd cuvintele apăsat şi cu un uimitor accent idiş. Zic uimitor pentru că Cynthia este născută şi crescută în America. Doar tatăl ei, demult dispărut, emigrase din Polonia în America înainte de al Doilea Război Mondial şi vorbea idiş. Sînt sigur că engleza lui era marcată de accentul specific. Cynthia, însă, nu ştia nici un cuvînt idiş, nu vorbise niciodată limba aceasta, specifică evreilor aşkenazi din Europa Centrală şi de Est, dar vorbea engleza americană cu acest accent indestructibil. Asta o făcea să-mi rostească numele

„Şăver“, cu accent pe prima silabă. Vedeţi bine, nu puteam să nu o recunosc pe Cynthia imediat, oricît timp ar fi trecut de cînd nu am mai vorbit cu ea. La rîndul ei, şi-a dat seama imediat că am recunoscut-o şi nu a mai continuat cu alte formule de introducere, mi-a dat vestea imediat: „Acum o lună de zile a murit Imelda.“ Imelda era mama ei. Cred că trecuse de 100 de ani, dacă murise luna trecută. Trăise mult, în tradiţia bătrînilor bogaţi din Palm Beach, Florida. Vasăzică, fac eu un calcul rapid în minte, în timp ce vorbele de rigoare ies imediat din gura mea: „Oh, îmi pare rău! Fie ca sufletul ei să odihnească în pace!“ Cînd am văzut-o ultima dată pe Cynthia, trebuie că se apropia de 70 de ani. Mama ei, Imelda, trebuie că tocmai trecuse de 90. Asta era acum vreo zece ani.
„Şăver, am căutat numărul tău de telefon de două săptămîni şi abia acum l-am găsit. Am sunat la ambasada României şi nu-l aveau. Sau poate n-au vrut să mi-l dea? Am sunat şi la Ambasada americană din Bucureşti şi nu-l aveau. Într-un tîrziu, mi-am adus aminte că te-am cunoscut prin Eddy, l-am sunat pe el şi mi l-a dat. Ha! Sînt bucuroasă că am dat de tine. Să vezi de ce te caut. După ce a murit Imelda, am găsit zeci de caiete cu însemnările ei, jurnalele ei. Mă aşteptam să aibă jurnale multe – cum ştii, a călătorit enorm în viaţa ei. De fapt, în afară de naşterea mea şi a fratelui meu, este singurul lucru pe care l-a făcut în viaţa ei: a călătorit. Oamenii de modă veche considerau că e un fel de datorie a oricărei călătorii mai lungi să consemnezi în scris ce vezi, cu un grad oarecare de confesiune. Nu cred că există colţ al lumii unde mama să nu fi fost. A făcut ocolul complet al lumii de cinci sau şase ori în viaţă. Prima dată în 1929, cu tatăl ei, şi ultima dată acum patru ani, singură. A fost cu Transsiberianul, a fost de cîteva ori în Antarctica şi în Groenlanda, în Australia, pe Insula Paştelui, în Japonia şi China, pe Amazon, pe Kilimanjaro, la Dubai acum vreo doi ani, a stat la Paris şi la Amsterdam, după soţii ei, dar cel mai mult îi plăcea New York-ul – în fine, Imelda a fost peste tot. A călătorit tot timpul în lux, făcînd parte din cele mai simandicoase cluburi de călătorii din lume. De cînd se ştie, bagajele ei au fost multe şi împachetate în valize Louis Vuitton. Noi, oamenii obişnuiţi, avem mereu grijă să luăm cîte bagaje ne permit regulile avionului sau vaporului ori trenului, cînd călătorim. Ea, niciodată. Lua cu ea exact atîtea valize şi cufere Louis Vuitton cîte simţea că trebuie să aibă cu ea. Uneori, era un adevărat morman. Plătea orice taxă de extrabagaj cu nonşalanţă, cu normalitatea cu care tu sau eu plătim biletul. Imelda era un călător din alte vremuri, care a păstrat obiceiurile şi tabietul călătoriilor clasice, pînă în ziua de azi, indiferent de cît a costat-o stilul conservator al acestei pasiuni. Acuma, mă gîndesc să vorbesc cu cei de la Discovery sau de la Travel Channel să facem un film despre mama. Ar fi grozav, nu? Îţi dai seama? Pasiunea cu care această femeie a călătorit fără oprire, timp de un secol. De la un moment dat încolo, cred că nici nu mai putea altfel. Zău, mă mir că a avut timp, între călătorii, să ne nască pe mine şi pe frate-meu. Şi dacă ăştia de la Discovery sau de la Travel nu vor, finanţez eu un documentar despre călătoriile ei. Viaţa ei pe drumurile acestei planete a fost fabuloasă. Aproape că nu a avut niciodată domiciliu stabil. Două treimi din viaţa ei şi le-a petrecut în hoteluri gen Ritz sau Hilton. Am jurnalele ei, cum ţi-am zis. Duzini de caiete din toate timpurile şi din toate locurile, cu fel de fel de însemnări. Am început să le citesc de la sfîrşit spre început, pentru că aşa cred eu că o înţeleg mai bine. Ştii, în ultimii ani deveniserăm foarte apropiate. Dar uite de ce te sun. Am dat peste două pagini de jurnal despre tine şi trebuie să ţi le transmit cumva. Îţi aminteşti cînd ai cunoscut-o pe Imelda? Eu te-am cunoscut la Eddy, în 2001. Mi-amintesc exact, pentru că trecuseră cîteva săptămîni de la 11 septembrie şi am vorbit tot timpul numai despre arabi şi terorism. Eu eram încă cu Dean. Anul următor, ai revenit la Palm Beach. Eu mă despărţisem deja de Dean. Atunci ai cunoscut-o pe Imelda. Cînd ai venit iarăşi, iarna următoare, eu eram deja cu Tony şi ai venit la noi acasă. Imelda era într-o călătorie în Paraguay şi nu ai văzut-o atunci. De fapt, v-aţi văzut o singură dată, în 2002, cînd am ieşit cu toţii, tu cu Eddy şi cu Esther, eu şi Imelda, seara, la Colony. Am cinat, dacă mai ţii minte, lîngă piscină, cu lumînări pe masă – foarte frumos! Ştii ce zice Imelda în jurnal despre seara aceea? Fii atent: «Seară magică. Am cunoscut un tînăr fermecător, venit de departe. Este cult şi melancolic. Elegant şi manierat old style. Fumează lin, atingînd absent şi fără grabă filtrul ţigării cu buzele lui senzuale, apoi fumul ţigării iese indecis din gura lui abia întredeschisă. Mă întreb cum mîngîie, dacă fumează astfel. Ştie multe. A vorbit seducător despre Bach şi despre John Donne. L-a lăudat pe George Bush, ceea ce m-a mirat din partea lui. Mi-am imaginat că ne plimbăm doar noi doi pe plajă, în noapte, de mînă. De fapt, oceanul nu era deloc departe de locul în care cinam – îl auzeam, îl simţeam. M-am gîndit mult să-l invit să ne plimbăm pe plajă în acea noapte frumoasă. N-am făcut-o, fireşte. Tipul e din România. Nu ştiu dacă am fost vreodată în România, va trebui să verific. Aşa sînt toţi bărbaţii din România?» Ce zici de asta? Maică-mea s-a îndrăgostit de tine. Am mai căutat prin jurnale şi am băgat de seamă cît de uşor se îndrăgostea de bărbaţii pe care abia îi cunoştea. Totuşi, a fost o femeie foarte cuminte. Nu cred că a mers în pat cu mai mult de cinci bărbaţi toată viaţa ei – şi nu e mult deloc, dacă te gîndeşti că a fost măritată de trei ori. Dar se îndrăgostea tot timpul, fiind în sufletul ei o romantică naivă, cam ca personajele jucate de Vivien Leigh. Eşti unul dintre sutele de bărbaţi pe care i-a cunoscut o dată şi apoi s-a îndrăgostit de ei. Cîţi ani aveai, Şăver, în acea seară, la Colony?“ „Cred că 33.“ „Imelda avea 90. Sau pe-acolo. Era extraordinară mama mea! Am să-ţi trimit copii după paginile care se referă la tine. Să-mi dai adresa ta poştală.“ N-am mai apucat să o întreb dacă va face acelaşi lucru cu toţi bărbaţii despre care ea credea că Imelda se îndrăgostise la prima şi unica vedere. Cynthia a închis telefonul, încîntată că mă găsise. „Să rămînem în legătură, Şăver!“

Peste puţin timp, am putut vorbi cu Eddy, prietenul comun. Aşa am aflat că Cynthia a incinerat-o pe Imelda, că a pus cenuşa ei într-o geantă de voiaj Luis Vuitton şi a îngropat-o sub o piatră funerară, în cimitir, la New York. Eddy: „Cynthia mi-a zis că, în fond, nimic din viaţa Imeldei nu i-a fost mai aproape decît genţile de voiaj Louis Vuitton şi nu putea concepe să călătorească fără ele. Toată viaţa Imeldei a fost o călătorie fără sfîrşit şi peste tot a mers cu Louis Vuitton. Aşa că, pentru cea din urmă călătorie de pe pămîntul ăsta, nu putea avea alt tovarăş mai bun decît bunul şi bătrînul ei prieten, Louis.“ Pe Louis îl iubise cu adevărat...