Un altfel de pastor - interviu cu Jim MULCAHY

Este preot ortodox american care slujeşte pentru Metropolitan Community Church şi trăieşte, momentan, în Ucraina. Jim Mulcahy a lucrat mult timp în spitale şi azile, pe post de capelan, şi a fost pastorul proscrişilor.

Sînteţi american şi aţi fost, pînă la un punct, catolic?

M-am născut la Boston şi am locuit, timp de 30 de ani, în New York-ul de Vest, lîngă Canada. Cînd am împlinit 17 ani, m-am alăturat Ordinului iezuit, şi am rămas cu ei timp de 11 ani. Am plecat pentru că eram intolerant în ce priveşte poziţia Bisericii faţă de femei şi LGBT (Lesbian, Gay, Bisexual, Transgender). Eram intolerant la intoleranţa Bisericii.

Orientarea dumneavoastră sexuală (gay) nu v-a împiedicat să deveniţi preot catolic?

Orientarea nu m-a împiedicat să fac parte din Biserica catolică, pentru că între orientare şi practică e o diferenţă, pe care aceasta o face.

Înţeleg că aţi lucrat o perioadă în Irak şi Egipt?

În Irak am predat la o şcoală iezuită de băieţi, care avea şi universitate. Una dintre îndatoririle mele era să mă duc de două ori pe an, singur, în satele creştine din nord, să stau cu cei de acolo. Se băteau în legătură cu cine să-mi ofere un loc de dormit. Eu aveam 24 de ani atunci. Vorbeam limba, dar niciodată nu mi s-a întîmplat să nu fiu primit în vreun loc. Erau oameni extraordinar de calzi şi de afectuoşi. Egiptul avea o societate mult diferită, Cairo e mai sofisticat, dar eram şi acolo binevenit.

Ce s-a întîmplat cînd v-aţi întors în SUA?

M-am întors în State, unde eram dispus să fac orice fel de muncă, chiar de fabrică, dar nici acolo nu eram primit, pentru că eram considerat supracalificat.

La sfîrşitul lui 1971, renunţasem la preoţie, pentru că aşa alesesem. Le-am trimis o scrisoare superiorilor mei şi le-am spus că vreau să părăsesc ordinul (iezuit). Voiam să trăiesc o viaţă în care să nu fiu nevoit să ascund nici o parte din mine, şi să aparţin unei organizaţii religioase care-i respectă pe toţi. M-au chemat la Boston şi mi-au zis că nu mă mai puteau ţine. Dar eu nu voiam să mă ţină. Şi pentru că aveam jurămintele perpetue, trebuiau să mă trimită la Roma ca să mă dezlege. Aşa că m-au trimis, în cele trei luni pînă să merg la Roma, să fiu preot de capelă la un spital.

M-am dus, deşi iniţial nu voiam. Am fost la un curs intensiv de capelan de spital, şapte zile pe săptămînă, timp de trei luni. Lucram acolo, trăiam acolo, împreună cu pacienţii. Cei de care mă ocupam eu erau oameni ai străzii, care mureau de sifilis în stadiul al treilea. Creierul le era afectat.

Era o doamnă oarbă pe care o scoteau afară ca să o vadă, într-un scaun cu rotile. Într-o zi, i-am pus mîna pe umăr, şi două degete le ţineam pe pielea ei. Şi ea mi-a spus: „Ştii cît de mult a trecut de cînd nu m-a mai atins cineva?“ Stăteam pe hol, plîngînd ca un bebeluş, pentru că nu îmi puteam imagina o viaţă în care cineva să nu fie atins. Era un spital de stat în care se acorda minima îngrijire...

Această experienţă m-a învăţat că nu e totul să le vorbeşti despre Dumnezeu pacienţilor. Trebuie întîi să descoperi cine eşti tu, cu adevărat, şi apoi să le oferi compasiunea ta. Oamenii sînt singuri, deprimaţi. Şi tu le spui că Dumnezeu e bun. Ei se vor gîndi: dacă Dumnezeu e bun, de ce stau aici singur? Aşa că trebuie să-i abordezi într-un mod personal. Acolo am învăţat să devin... relaţional.

Cum v-aţi descurcat după ce aţi renunţat la preoţie?

Nu am putut găsi de lucru. Era în 1972. Nu mai aveam nici un fel de comunitate religioasă care să mă hrănească sau să-mi ofere un adăpost. O parte din an am locuit într-un hambar. Aveam o singură cameră, în care apa îngheţa, atît era de frig. Aveam o sobă de lemne cu un cuptor, în care puteam coace pîinea. Nu aveam electricitate. Apa o scoteam de la o fîntînă care se afla pe vîrful unui deal şi unde trebuia să pompezi de o sută de ori pînă ce apa ajungea la suprafaţă, cu vîntul ce-ţi bătea în faţă. Dar pe atunci mi se părea cea mai frumoasă viaţă din lume. Am învăţat cum să mănînc plante de sub zăpadă. Asta era în New York-ul de Vest, o regiune foarte friguroasă.

Reuşeam doar să mai găsesc cîte o suplinire de o zi, din care cîştigam 50 de dolari. Dar nu mai mult de una pe săptămînă. O femeie din Boston, Dumnezeu s-o binecuvînteze, îmi trimitea 50 de dolari pe lună. Mîncam fasole, orez şi mîncare... ţărănească.

Apoi am văzut un anunţ la o biserică catolică: să fiu educator religios – 75 de dolari pe săptămînă, ceea ce era prost şi pentru anii ’70. Dar de la 50 de dolari pe lună... Preotul, care mai avea puţin pînă la pensionare, era un înţelept. Mi-a spus: „În această biserică avem două reguli: una – nevoile pastorale ale oamenilor sînt mai importante decît legea; Iisus poate avea grijă de el; şi a doua – să nu le refuzi niciodată oamenilor împărtăşania, atunci cînd ţi-o cer; e responsabilitatea lor, relaţia lor cu Iisus.“ Pentru mine, asta a fost ceva cu totul revoluţionar.

Mai tîrziu, am reuşit să obţin încă o slujbă la o şcoală guvernamentală, unde predam engleză şi franceză 20 de ore pe săptămînă. Cîştigam vreo 4000 de dolari pe an. Atunci, de-abia, am avut destui bani.

A început să vă meargă mai bine...

Nu am putut să stau prea mult acolo, pentru că elevii nu erau prea interesaţi şi nici nu-şi vorbeau bine limba. După cîţiva ani, am renunţat. La biserica la care eram, ca director al educaţiei religioase, i-am organizat pe toţi profesorii de religie, ca să avem un numitor comun. Şi atunci am realizat că trebuie să avem grijă cu cine avem de-a face, pentru că a venit, de pildă, un absolvent de masterat în teologie care le-a spus gospodinelor noastre că erai păcătos dacă aveai gînduri negative. Şi toate au fost supărate. L-am dat afară. Nu aveam nevoie de cineva care să vină şi să-i facă pe oameni să se simtă prost. Episcopul a aflat, şi m-a chemat să mă ocup de 11 comitate, să fiu consultant pe probleme de educaţie. Aşa că am acceptat slujba, am călătorit mult. În general, mediam dispute între preoţi şi alţi membri ai personalului. Apoi am devenit director al personalului pentru dioceză. Acolo am cîştigat bani... adevăraţi, 20.000 de dolari pe an. Am stat şase ani.

Aţi schimbat mereu locurile care nu vă corespundeau. Cum v-aţi găsit, pînă la urmă, locul real?

Acolo am realizat că detestam ceea ce se întîmpla în Biserică. Am înţeles că slujba mea e să mă ocup de oamenii fără biserică. Poate fuseseră la biserică cîndva, dar fuseseră expulzaţi: ori divorţaseră, ori erau LGBT. Dacă oamenii respectivi ţineau de vreo biserică, eu trebuia s-o contactez şi să-i pun în legătură cu ea. Mulţi preoţi nu voiau să vină, chiar îmi spuneau că persoana respectivă nu dă bani pentru biserică. Şi eu îi spuneam: „Bine, dar e pe moarte!“ Aşa că am început să mă ocup eu de ei. Cînd mureau, familia îmi spunea: „Nu mai au nici o Biserică, cine va face slujba?“ Şi atunci, le făceam eu slujba de înmormîntare. Legal, aveam voie. După care, o parte din copiii lor veneau să mă întrebe dacă nu le pot oficia şi o nuntă... Eram preotul proscrişilor – şi asta am şi rămas...

Avem o politică pentru asta: dacă Dumnezeu m-a făcut preot, şi mi se cere ceva în sensul ăsta, răspunsul meu e: „Da, Doamne, o fac.“ Dacă o dată spui da, trebuie să spui da mereu. Nu spui nu decît dacă chiar trebuie.

După şase-şapte ani, am plecat, nemulţumit fiind în legătură cu noua lor politică faţă de angajaţi. O asociaţie a surorilor medicale a făcut un nou program pentru azile şi m-au chemat să lucrez pentru ei. Erau multe asistente şi cîţiva doctori şi exista un grup de sprijin pentru ei – e nevoie de aşa ceva cînd îţi mor pacienţii, e nevoie să plîngi şi să spui poveşti. Am ajuns să lucrez full time şi am stat acolo 17 ani.

După care a urmat boala...

În 2000, am fost diagnosticat cu cancer. Cancer la prostată, într-un stadiu avansat. Mi s-a spus că voi muri în cinci ani. Am făcut operaţia. Şi apoi, 38 de tratamente cu radiaţii, după care tratament hormonal. În această situaţie, eu însumi aveam nevoie de o Biserică. Era un paradox: eu aveam activitate ca preot, dar nu aveam o biserică unde să pot merge. Nu mă puteam duce la nici una care discrimina. Pe dinăuntru, eram catolic spre ortodox. Pe dinafară – liberal. Existau două opţiuni care să mi se potrivească: cea unitariană şi MCC – Metropolitan Community Church – o biserică fondată în 1968 de un pastor gay penticostal, expulzat din Biserica lui. Ideea lui era că, într-o zi, toate Bisericile vor şti că Dumnezeu îi iubeşte pe LGBT ca pe toţi ceilalţi. Şi cînd toate Bisericile se vor trezi, cu toţii se vor putea întoarce acasă, la Bisericile lor. Pastorul respectiv credea că e o chestie temporară. De atunci au trecut 43 de ani şi tot nu sîntem bineveniţi în Bisericile noastre.

Nu m-am putut duce la unitarieni, pentru că ei nu cred că Iisus e Dumnezeu. Nu citesc nici măcar din Scriptură. MCC oferă împărtăşanie în fiecare duminică, şi împărtăşanie deschisă. În fiecare duminică se spune: „Dumnezeu vă cheamă la această masă!“

M-am dus la MCC şi i-am spus pastorului că vin la această Biserică: vreau să fac parte din comunitate. După un an, am început să fac parte din conducătorii Bisericii. După doi ani, am devenit eu însumi pastor, pentru doi ani.

Cum aţi ajuns în Ucraina, şi preot ortodox?

În 2009, am cerut un an sabatic. Am fost solicitat să ţin un curs la Kiev pentru doar o săptămînă. Am acceptat şi am avut o experienţă foarte stranie: în momentul în care am pus piciorul în Ucraina, am simţit că mi-am găsit locul. M-am tot întors acolo, pentru cîte două luni, pînă cînd m-am retras din preoţia mea şi m-am dus acolo.

În Ucraina am găsit pe cineva care avea educaţia necesară, dar nu putea găsi pe nimeni să-l facă preot, pentru că lucra cu LGBT. I-am contactat pe toţi episcopii ortodocşi pe care-i cunoşteam în SUA şi i-am întrebat dacă îl pot face preot. Majoritatea mi-au dat nişte răspunsuri îngrozitoare, m-au refuzat. Am cunoscut un episcop ortodox în SUA care a fost favorabil, dar nu m-a putut ajuta. Ultima dată cînd m-a chemat la el, a zis, însă, că eu ar trebui să devin preot ortodox. Mi-a spus: „Nu e prima întrebare pe care ţi-o pune oricine, dacă eşti preot ortodox? Nu crezi că ceea ce trebuie să faci este să serveşti nevoile altora?“ El considera că aşa îi pot ajuta mai bine pe oameni.

Aşa că m-am dus la un prieten, preot ortodox de rit sirian, şi la biserica lui, în fiecare weekend, ca să învăţ slujba în engleză. Apoi m-a hirotonit.

Ce faceţi în momentul de faţă?

Acum locuiesc în Krivoi Rog şi călătoresc oriunde sînt invitat să dau învăţături şi să oficiez tainele bisericeşti pentru persoanele LGBT. Persoane care nu mai ţin de nici o biserică pentru că au fost expulzate din cele de care aparţineau (sau atacaţi în ele). Nu sînt numai ortodocşi, ci şi baptişti, şi penticostali...

În Ucraina, poziţia faţă de LGBT e groaznică. Sînt şi atacuri. În comunităţi, identific şi preoţi ortodocşi care sînt mai deschişi. Unii acceptă să se întîlnească cu mine, dar pe şest. Aceştia primesc şi persoanele LGBT la bisericile unde slujesc.

Şi totuşi, în SUA, lucrurile s-au schimbat destul de mult în ce priveşte percepţia persoanelor LGBT?

Am participat la parada LGBT din Chicago de anul ăsta, unde s-a estimat că ar fi fost 700.000 de spectatori. Erau 100 de oameni de la biserica noastră. Erau şi alte Biserici implicate, şi am trecut pe lîngă unele care aveau pancarte cu „God loves all God’s children“. Am văzut un singur grup de persoane care protestau împotrivă. 

a consemnat Iaromira POPOVICI