O simplă parolă
Mulţi au căzut în admiraţia protestelor împotriva proiectului minier de la Roşia Montană. Şi, teoretic, ar fi putut fi o mişcare de admirat. Părea a fi clasica luptă a societăţii civile împotriva marii companii veroase care încearcă să obţină profituri distrugînd natura. O luptă de tipul celor din lumea occidentală, pe care le vedem şi prin filme. Unii comentatori au văzut în proteste un tip nou de reacţie a societăţii româneşti, care, în sfîrşit, după mult timp, se agită pentru o cauză ideală, şi nu doar pentru un interes material imediat.
Recunosc că eu am avut, de la început, rezerve. Prea multe lucruri am văzut în ţara asta care, potrivit celebrei expresii din serialul Twin Peaks, nu erau ceea ce păreau a fi. Nu sînt adeptul teoriilor conspiraţioniste, nu vreau să spun prostia că manifestaţiile au fost organizate în cine ştie ce scop ocult (dacă nu chiar de către compania canadiană, cum am auzit pe unii susţinînd). Cred însă că, într-un anume fel, manifestaţia nu are şi nu a avut, de fapt, nici o legătură cu problema de la Roşia Montană. Oamenii care s-au adunat iniţial să protesteze nu ştiau aproape nimic despre proiectul minier de acolo. Aflaseră doar din zbor că e o cauză bună, că e bine să te opui. Unii aveau motive ecologice, alţii erau indignaţi de incompetenţa şi aroganţa guvernanţilor şi erau chiar cîţiva care priveau situaţia din perspectivă naţionalistă (adică „nu ne vindem ţara“). La început, manifestanţii au preluat unii de la alţii idei şi slogane. Între timp, poate că unii s-au mai documentat. În general, însă, continuă să susţină tot felul de lucruri fără o bază serioasă. În sfîrşit, cam aşa se întîmplă la orice manifestaţie.
Dincolo de asta, însă, nu e tocmai obişnuit să vezi cum mii de oameni manifestează în Bucureşti pentru o problemă locală, aflată la cîteva sute de kilometri distanţă. Un coleg de-al meu se întreba de ce nu manifestează bucureştenii pentru consolidarea mai rapidă a clădirilor cu risc seismic. Potrivit datelor oficiale, în Bucureşti există aproape 200 de clădiri considerate pericol public în cazul unui cutremur puternic. Alte aproape 200 de clădiri sînt încadrate la categoria I de risc seismic. Pentru locuitorii Bucureştiului, acesta e un pericol cu mult mai mare decît o posibilă exploatare cu cianuri, aflată la sute de kilometri. Te poţi întreba şi de ce manifestanţii nu militează pentru legi şi soluţii care să oprească răspîndirea pe cîmpuri şi prin pădurile din toată ţara a milioanelor de PET-uri şi pungi de plastic. Pînă şi guvernatorul Băncii Naţionale a spus că aceste mizerii sînt de natură să strice imaginea ţării şi chiar să-i alunge pe investitorii străini (evident, nu şi pe cei de tipul Gold Corporation). O întrebare ar fi şi de ce, în loc de manifestaţii prin care să blocheze periodic centrul oraşului, cei dornici de ecologie nu se mobilizează, prin aceleaşi reţele de socializare, în echipe de voluntari, să adune aceste reziduuri. Sigur, poate suna a sugestie sarcastică sau a diversiune. Dar, în fond, logica întrebării rămîne. Unii susţin că problema de la Roşia Montană e doar simbol pentru toate lucrurile care nu merg bine în România. Eu aş spune că nu e simbol, ci pretext. Am văzut cum foarte uşor, alături de protestatarii contra proiectului Roşia Montană, au fost primiţi şi cei cu problema colaterală a apărării cîinilor maidanezi. Apoi, manifestanţii au adoptat fără probleme şi cauza împotrivirii la exploatarea gazelor de şist. Deşi, cum spuneam, nu pare să le pese că, la un cutremur natural, o mulţime dintre clădirile pe lîngă care mărşăluiesc ar putea să le cadă în cap, mulţi sînt convinşi că exploatarea gazelor de şist ar putea provoca, teoretic, cutremure. Interzicerea de către Franţa a exploatării acestora prin metoda fracturării hidraulice le confirmă temerile, deşi majoritatea nu înţeleg, evident, ce e aia. Poate că nici nu trebuie să înţeleagă. Tot aşa, însă, le putem da şi alte teme – de exemplu, aceea legată de cultivarea organismelor modificate genetic, cu care tot Franţa nu e de acord. Şi, în general, tot ce e nou poate fi periculos, chiar şi telefonul mobil. Manifestanţii au devenit o bună masă de manevră. Fenomenul era previzibil pentru că, aşa cum spuneam, cei mai mulţi dintre demonstranţi nu au fost nici măcar la început legaţi în mod special de chestiunea Roşia Montană (care nu e o problemă apărută astăzi). Roşia Montană a fost doar un motiv pentru a ieşi în stradă. Tinerii aveau nevoie de o cauză care să-i unească. O generaţie care n-a apucat nici Revoluţia, nici Piaţa Universităţii, nici mineriadele îşi creează, astfel, un cadru de afirmare. E o ocazie pentru membrii ei să se întîlnească şi altfel decît virtual, să simtă fiorul energetic pe care-l dă mulţimea, să se afirme ca un corp comun, să se vadă ca fiind puternici şi de luat în seamă. În esenţă, e vorba de generaţia Facebook, chiar dacă ei i se asociază şi persoane de alte vîrste şi din alte categorii.
Fiecare demonstrant are temerile lui, pe care simte că şi le poate ameliora întîlnindu-se cu alţii ca el. Roşia Montană e doar parola de recunoaştere. Fiindcă, să fim serioşi, nu soarta acelei biete localităţi e în chestiune, cum nici de cauze nobile şi generoase sau de soluţii şi rezolvări la probleme concrete nu e vorba. Mai degrabă manifestanţii vor să arate cît de nobili, generoşi, solidari şi frumoşi sînt ei înşişi. Vor să se prezinte. Nu asta vor, de fapt, şi foarte mulţi dintre membrii activi ai comunităţii Facebook? Să se exprime şi să fie apreciaţi de ceilalţi? De la modul virtual, au comutat pe modul real. Altfel, cum să-ţi închipui că biata noastră societate a ajuns la nivelul în care unor mari grupuri de indivizi din Bucureşti le pasă de problemele locuitorilor din Munţii Apuseni?
