Vali sau partea nevăzută a Festivalului

Astra Film Fest a împlinit 20 de ani! Într-o retrospectivă prietenoasă şi instructivă, Dumitru Budrala, iniţiatorul şi directorul festivalului, aminteşte, în treacăt, cum a pornit acesta: la început a fost... o căruţă cu cartofi! Cartofi pe care fratele său, mic producător – relativ prosper la acea vreme –, i-a adus la Sibiu, pe care Dumitru i-a vîndut, iar cu banii obţinuţi a plătit juriul internaţional care a dat legitimitate şi prestigiu acestei „asociaţii familiale“ – căci asta a fost, iniţial, AFF. După 20 de ani, ceea ce distinge Astra Film Fest de alte festivaluri prestigioase din domeniul filmului documentar este, în continuare, acest aer de familie, de revenire aproape ritualică a unei rudenii spirituale de realizatori de film, debutanţi şi vedete, studenţi şi oameni cărunţi, localnici şi străini, care se regăsesc în comuniunea spontană a festivalului. Miza acestuia a fost – şi a reuşit să rămînă – mai degrabă publicul, decît bursa producătorilor, mai precizează Budrala. Iar acest lucru se vede cu ochiul liber. Şi se vede mai ales acolo unde acest public se adună să discute filmele, impresiile, criticile şi întrebările, cu cine se nimereşte prin preajmă: la barul festivalului. Aşa că am stat de vorbă cu Vali (toată lumea îl ştie aşa), omul din spatele barului – altminteri designer de interior şi proprietarul Art Cafe din Sibiu, înfiinţat în 1997 ca „bufet de incintă“ al Filarmonicii – şi partenerul permanent al festivalului, încă din 1998.

Dacă ar fi să mă întrebe cineva despre festival, ce are în plus faţă de alte festivaluri, asta aş spune: spiritul. Iar acest spirit ţine de două dimensiuni, zic eu. Pe de o parte, faptul că media de vîrstă a acestui festival este mai degrabă spre 20-30 de ani. Iar ei, tineri fiind, vin cu un altfel de suflu şi echilibrează, cum să spun, o ipotetică „scorţoşenie“ pe care ar putea să o emane un astfel de festival. Toate celelalte festivaluri de acest gen, pe care le ştiu, au trebuit să evolueze, în timp, poate şi ca preţ al succesului, spre alte zone decît cea în care au debutat, au trebuit să se deschidă şi spre comercial – sigur, şi din motive bugetare etc. Dar asta nu s-a întîmplat niciodată la Astra. Şi aceasta e cealaltă dimensiune despre care vorbeam. Preţul succesului pe care îl plăteşte festivalul – căci a devenit un festival de succes – nu l-a abătut de la spiritul său iniţial, ci este, de fiecare dată, un alt soi de vivacitate, o deschidere, şi nu o închidere, o relaţie foarte „pămîntească“ între juriu şi public, în interiorul publicului, între toţi şi organizatori. Or, într-o lume ca a noastră, în care multe dintre „impulsurile“ pe care le primim ne vin sub forma unor sentimente reciclate, gen fast food, lumea festivalului a rămas una mult mai „directă“.

Vali este la „barul festivalului“ de 15 ani.  

Ce s-a schimbat în aceşti ani, cum a evoluat publicul în tot acest timp?

Am o problemă aici, îmi este greu să evaluez, căci iniţial nu ştiam mai nimic despre această lume – şi despre documentar, în general. Ceea ce pot să-ţi spun însă este faptul că, dacă la început era o mînă de oameni cu care făceai cunoştinţă, care erau şi ei, majoritatea, noi, la început, peste cîţiva ani îi vedeai că au realizat şi ei un film, poate au luat deja un premiu, dar continuă să vină aici la fel ca în prima zi. A rămas un loc familial, dar cum să spun... a crescut familia! Chestia aia, grow up together, ca să spun aşa... Uite, de pildă, aici l-am cunoscut pe Cătălin Ştefănescu, cu care discutam, la început – cum să spun – ca între „amatori“. Discutăm la fel şi acum, doar că la alt nivel, între timp el a devenit unul dintre marile nume. Pe de altă parte, sînt personajele charismatice, care strîng tot timpul tineri în jurul lor. Este cazul, categoric, al lui Cristi Puiu sau, în altă zonă, al lui Michael Stewart – sînt un fel de cloşcă cu pui, îi strîng tot timpul pe tineri în jurul lor, care ocupă un fel de segmente distincte ale festivalului.

Dar aici veneau nu doar „debutanţi de viitor“, ci şi numele consacrate ale filmului documentar. Mă uit către o măsuţă rămasă în acelaşi colţ, unde am stat, pur şi simplu, la taclale, vreo două ore, cu John Marshall...

Cînd vorbeam cu cineva care nu ştia nimic despre festival, foloseam o frază de acest tip: este genul de loc unde stai de vorbă cu John Marshall şi, în acest timp, un student polonez îşi caută bricheta printre picioarele lui Marshall...

Ani mai buni, ani mai proşti, vaci grase şi vaci slabe?...

Tentaţia ar fi să spun că anul de vîrf a fost 2007, din motive evidente. Dacă ne uităm însă la tot parcursul, vedem că au fost anii de început, în care festivalul a crescut, dar la un moment dat a decolat – cam prin 2004-2005, cred. Acum, îmi pun adesea întrebarea ce ar însemna „mai mult“?

Despre anii mai proşti, despre ultimii doi ani, cînd Clubul festivalului a fost, practic, desfiinţat, Vali preferă să nu discute... Dar tot răul spre bine, toată suflarea festivalului a simţit ce înseamnă această revenire a lui Vali. Lucrurile au reintrat în normal: „Ăsta e festivalul!“

Tot ce înseamnă Clubul festivalului este o chestiune – cum să spun – out of the business. Nu este o chestiune de „alimentaţie publică“. Fata aceea care serveşte acum la bar e traducătoare de corporaţii, are mai mulţi bani decît salariul tău de profesor, am lucrat cu ea mai de mult, iar acum m-a rugat să o las să servească la bar, pe perioada festivalului. Toate marile festivaluri sau muzee au clubul lor, nu ca să facă bani, ci ca să adune lumea şi să o ajute să se întîlnească şi să vorbească...

Astra, festivalul filmelor vorbite – îmi trece mie prin minte...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.