Pavilionul dintre nuferi
Cîinii încep să latre şi se reped la noi. Unul e mic, dar ceilalţi doi sînt destul de mari şi ameninţători. „Staţi liniştiţi, vorbiţi cu ei că nu vă fac nimic.“ „Am mai auzit noi vorbele astea cu nu vă face nimic şi, pe urmă, cîinele sare pe tine şi te muşcă.“ „Nu, nu, vă garantez eu, uite că dau din coadă. Ăştia nu muşcă decît ciori, şi pe alea doar cînd sînt chiar ciori-ciori. Probabil că dumneavoastră sînteţi la plimbare şi sînteţi doar curioşi să vedeţi ce e pe aici.“ Ne uităm mai atent la individ. Mititel, mai degrabă bătrîn, în ciuda bărbuţei negre, uscat, plin de riduri ca un marinar şi pus pe vorbă. Păzeşte portul de agrement.
„Aici vin oamenii care au bărci şi le lasă la noi cu chirie. Sînt bărci scumpe şi trebuie să avem grijă de ele. Au încredere, şi de-aia vă spun, cînd mai apar ciori pe aici, trebuie să fim atenţi, nu neapărat că ciordesc, dar vin cu plozi neastîmpăraţi, care le pot zgîria, aşa, de tîmpiţi ce sînt.“ (Ne dumirim, în sfîrşit, cine sînt ciorile-ciori.) „Şi e vorba de bărci care costă zeci de mii de euro, domnule. Facem şi plimbări de agrement de aici, cu vaporul, cu şalupa cu motor sau închiriem hidrobiciclete. Vara vine mai multă lume la noi, acum ne pregătim de iarnă. Şi d-aia vă spun, ne uităm şi noi cînd intră cineva. Să nu credeţi că facem discriminare, dar ne uităm. Că şi printre români mai sînt, ştiţi dumneavoastră... ţigani, să le zic aşa. Şi printre ţigani mai sînt dintr-ăia mai... Cum să zic?“ „Mai români?“ „Aaaşa, din ăia mai fără mînca-ţi-aş şi dregea-ţi-aş. Da’, au fost unii care au luat tot ce era pe aici nesupravegheat. Şi stîlpi, şi cablurile electrice din pămînt, şi garduri, şi tot...“
„Dar la pavilionul acela dintre nuferi se ajunge de pe partea cealaltă?“ „Pavilionul dintre nuferi? Hmm... Acolo nu se poate ajunge de nicăieri.“ „Cum aşa?“ „Păi, săptămîna trecută, cînd cu furtuna aceea mare, ne-am trezit cu pavilionul trecînd destul de repede prin port şi proptindu-se acolo, într-o salcie. Dar nu se poate ajunge la el de pe uscat. A venit singur de pe partea cealaltă a lacului. Era, de fapt, un ponton legat la mal şi i-a rupt vîntul legăturile. L-a împins, a bătut în copertina aia a lui, care e ca o pînză. A fost urgie, nu glumă. Vuia vîntul şi se clătinau toate bărcile ancorate acolo, de ziceai că le aruncă una peste alta şi le face praf. S-au rupt şi nişte arbori, trosneau prin pădure. Era să rupă şi pontonul nostru, ăla albastru. L-a desprins un pic şi noroc că am văzut, că dacă se desprindea de tot, spărgea bărcile alea şi praf le făcea.“
„Păi, şi ce aţi făcut?“ „Am sărit împreună cu femeia mea şi l-am ţinut. Ne-am agăţat de el, vă daţi seama, zeci de mii de euro e o barcă dintr-alea. Ce mă făceam dacă trebuia să le plătesc? Eu de unde să dau atîta? L-am ancorat cu parîme şi alte cabluri de oţel, am reuşit să-l proptim cumva, ne-am chinuit de ne-au găsit dracii.“
„Şi cu pavilionul ce se întîmplă?“ „O să-l ducem la loc de unde a venit. O să-l remorcăm cu vaporul. Dar aşteptăm să se mai usuce nuferii ăia, să putem să-l scoatem mai uşor.“ „La primăvară?“ „Nuuu, înainte să vină îngheţul, că pe urmă nu se mai poate. Dar sigur, mai trebuie să ne şi plătească proprietarul, că doar n-o s-o facem pe degeaba.“ „Şi dacă nu plăteşte?“ „Păi... păi, îl lăsăm acolo.“
Privim pavilonul eşuat. Pare intact. Copertinele n-au fost sfîşiate. E ca o terasă de restaurant, destul de mare, cu stîlpi şi balustrade de lemn. Undeva prin spate se întrevede o scară vopsită în albastru, care acum nu mai duce nicăieri. Făcea probabil vreo legătură cu ceva de pe malul acela îndepărtat, de unde a plecat dus de vînt. Aşa mare, a traversat tot lacul, precum moara lui Sadoveanu, pe Siret. Acum zace la o margine, într-un fel de mlaştină plină de frunze de nuferi, mari şi uscate.
„Ce să vă spun, cînd a venit pavilionul, am avut mare noroc că n-a dat în bărci, vă daţi seama. Praf le făcea, zeci de mii de euro... L-am văzut cum vine şi cum trece. Am răsuflat uşuraţi că n-a atins nimic. Şi după ce ne-am liniştit, am văzut cealaltă belea, că era gata să plece şi pontonul nostru. A fost furtuna dracu’. Au stat cu mare frică şi domnii din casa aia de lemn.“ „Nu ţine tot de port?“ „Nu e a noastră, e o proprietate particulară. E din acelea care se montează pe loc. Nici n-are fundaţie, n-au avut nevoie nici măcar de autorizaţie de construcţie. Dar înăuntru are tot ce-i trebuie, aer condiţionat, baie. Are fosă din aceea care nu se goleşte. Din cînd în cînd, aruncă în ea nişte substanţe care topesc tot ce e acolo. Cu totul a costat 25.000 de euro. E ca lumea. Dar la o furtună ca asta, îţi pui probleme. Probabil că le-a fost şi lor frică de vînt. Şi au văzut şi cum a venit pavilionul. Bine, n-avea cum să intre pe mal, peste ei, dar acum au un peisaj nou în faţa casei, apărut peste noapte. Un pavilion.“
