O scrisoare regăsită

Îmi reorganizez arhiva personală. Dau peste tot felul de lucruri, semne ale timpului şi ale sorţii, martori ai unei istorii care se va scrie cîndva sau niciodată. Aşa, de pildă, scrisoarea alăturată, adresată în 1989 lui D.R. Popescu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Fusesem obligat să părăsesc Bucureştiul, ca să nu mă mai pot vedea cu cetăţeni străini şi ca să suspend orice legătură cu Mircea Dinescu, la poarta căruia stătea, oricum, 24 de ore din 24, un echipaj de supraveghere. De ce public acest text? Nu ca să-l pun într-o lumină proastă pe D.R. Popescu, un scriitor de prima mînă, prins şi el, ca atîţia alţii, în viesparul toxic al birocraţiei de partid. Nici ca să mă dau mare, printr-un gest care, comparat cu faptele unor disidenţi mult mai curajoşi decît mine, nu reprezintă mare lucru. Am alte două motive. Mai întîi, să adaug „dosarului“ meu şi o altă „scrisoare“ decît cea uzată, prin supra-folosire, adresată lui Ceauşescu. Aceea – am spus-o degeaba în mai multe rînduri – nu era o scrisoare, ci un memoriu (alt gen literar…) compus de cineva care tocmai fusese dat afară din slujbă, fusese invitat să devină muncitor necalificat la fabrica de sticlă şi avea interdicţie de semnătură. Tonul şi argumentele corespundeau, din păcate, stilisticii de-atunci a oricărui memoriu. Ce e curios e că autori de articole şi poeme scrise de bună-voie şi publicate ani de-a rîndul ca omagii ale „conducătorului“ sînt scutiţi de aspra judecată a contemporanilor noştri. Ba dimpotrivă. Mă gîndesc să public, în viitorul apropiat, un mic volum cu toate „memoriile“ mele, din care va face parte şi cel de mai jos. Al doilea motiv care mă determină să reiau acest text este posibila lui valoare documentară. E vorba, în fond, de evocarea unor împrejurări şi a unei atmosfere, care pot configura, discret, „tabloul“ unei epoci, fie şi numai pentru a da o idee, celor care n-au trăit-o, despre pestriţele ei măruntaie. Aşadar: 

Domnule Preşedinte,

Am renunţat să vă cer sprijinul în soluţionarea cazului meu. „Cazul“ meu (fabricat de alţii mai mult decît de mine) e minor faţă de alte cazuri, iar dumneavoastră sînteţi, în mod vădit, convins de eficacitatea minimei rezistenţe. De altfel, sînteţi, oricum, lipsit de putere.

Ceea ce doresc e să vă readuc în atenţie, fie şi numai pentru auzul îngerilor, cazul Mircea Dinescu. Mircea Dinescu s-a făcut vinovat de exerciţiul liberei opinii. Nu rezultă din nici un text de lege că libera opinie a unui poet trebuie pedepsită cu suspendarea mijloacelor de subzistenţă, cu interdicţia semnăturii, cu izolarea lui de prieteni şi cu extinderea persecuţiei asupra nevestei şi copiilor lui. Nu rezultă de nicăieri că libera opinie a unui poet trebuie să coincidă, necesarmente, cu opinia oficială. Nici Tudor Arghezi n-a gîndit întotdeauna la unison cu oficialităţile, nici Zaharia Stancu, nici Ion Barbu, ca să nu mai vorbim de Eminescu însuşi. Au mai existat şi Octavian Goga (a cărui gîndire politică nu e neapărat prizabilă), şi Vasile Voiculescu, pedepsit aspru, pentru a fi recuperat prea tîrziu, cînd trupul lui nu mai putea fi recuperat. Şi au mai existat, din păcate, şi alţii.

Este exasperant să constaţi că nimeni nu învaţă nimic din aceste istorii. Că sîntem în continuare dispuşi să victimizăm tot ce e mai delicat şi mai reprezentativ din sufletul propriului nostru popor, uitînd că, întotdeauna, conjuncturile politice trec, în vreme ce talentele şi memoria ostracizării lor rămîn. Talentele – ca o binecuvîntare. Memoria ostracizării lor – ca o ruşine, care ne culpabilizează pe toţi.

Mircea Dinescu s-a făcut vinovat de exerciţiul liberei opinii. Dar Mircea Dinescu e un mare poet (premiat ca atare de Uniunea Scriitorilor şi de Academia Română, ales – pe vremea cînd breasla îşi respecta Statutul – în organismele ei de conducere). Cu toate acestea, el este, la ora actuală, izolat de orice contact uman, oprit să-şi cîştige existenţa ca poet, arestat, practic, la domiciliu. Copiii lui, amîndoi sub zece ani, nu au voie să meargă la mare; prietenii nu au voie să-l vadă. Eram între puţinii care o mai făceau, în scurte plimbări săptămînale, petrecute, toate, sub ochiul impur al unor supraveghetori de profesie. Ieri, 18 iunie, şi contactul cu mine i-a fost interzis. Nu poţi să nu te întrebi cît de sigură pe sine şi cît de legitimă se simte o administraţie care recurge la mari mijloace pentru a suprima plimbările amicale ale unui poet cu un eseist prin parcurile Capitalei.

Domnule Preşedinte,

Sînteţi – vorbesc nu în termeni reali, ci în termeni simbolici, în postura unui Liviu Rebreanu care ar consimţi la martirizarea lui Bacovia. Vă puteţi reprezenta o asemenea situaţie? Dacă da, atunci vă veţi împăca uşor cu gîndul că, la o sută de ani de la moartea lui Eminescu, participaţi la agonia unui urmaş al lui. Dacă nu, veţi face ceva. Nu posibilul, pe care nu l-aţi făcut. Ci imposibilul, pe care nu l-aţi încercat încă, dar care e singura replică echitabilă la inacceptabil.

În cîteva zile, voi deveni, probabil, „scriitor moldovean“. Pînă la o revedere care se pierde în negura viitorului, vă doresc curajul de a avea caracter sau tăria de a convieţui cu absenţa lui.

Cu stimă,

Andrei Pleşu
19.06.1989  

Menţionez că voi depune copii ale acestei scrisori la cabinetul tov. Suzana Gâdea [pe atunci preşedinte, cu rang de ministru, al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, n.m., 2013] şi al tov. Ion Croitoru [pe atunci responsabil cu propaganda al Municipiului Bucureşti, n.m., 2013].