The Godfather

Turnura pe care a luat-o viaţa unui coleg de-al meu de şcoală – după ce a fost învestit într-o funcţie cu oarecare miză socială şi economică – merită descrisă succint aici, deşi locul ei ar putea fi mai degrabă într-un roman de aventuri spectaculoase. Funcţia menţionată era de director al unui compartiment important din Finanţele publice, iar Victor, personajul nostru de astăzi, o obţinuse pe baza calităţilor lui profesionale şi morale. Omul făcu faţă, de la început, misiunii directoriale, deşi sesizase imediat o schimbare semnificativă în existenţa sa. Lumea se purta altfel cu el. Pe nesimţite, tînărul director intrase în mecanismul linguşelilor de tot felul. Partea cea mai dificilă a acestei situaţii o constituia prezenţa lui la nenumărate sindrofii. Subalterni, vecini, vagi cunoştinţe şi necunoscuţi pur şi simplu îl invitau, frenetic, la cumetrii, cununii, aniversări, onomastici şi alte bazaconii festive, de parcă ar fi fost un contabil-şaman, aşteptat să binecuvînteze mulţimea de petrecăreţi. Toţi îl sărutau apăsat şi îl mîngîiau pe spate ca pe sfintele moaşte (epuizat, directorul îi mărturisi soţiei, că, de cînd ajunsese director, fusese mai pupat decît în întreaga lui existenţă pămîntească şi dezvoltase, prin urmare, fobia acelei misterioase „boli a sărutului“: mononucleoza infecţioasă). Se trezea, frecvent, în mijlocul unor convivi chiuitori, cu priviri tulburi, dintre care, în mod curios, nu-şi amintea nici unul, deşi ei îi strigau, entuziast, printre cimilituri: „Să ne trăiţi, domn’ derector!“

Treburile se complicară gradual. De la o vreme, era nu numai invitat la bairamuri exotice, dar şi rugat fierbinte să accepte să fie naş. Zeci de pruncuţi născuţi în România nu puteau, se pare, debuta în viaţă, fără paternitatea spirituală a bietului director de la Finanţe şi zeci de cupluri autohtone nu aveau şansa unei „case de piatră“ fără supervizarea de padre duhovnicesc a fostului meu coleg. Victor boteză şi cunună, un timp, pe bandă rulantă, împărţind, în dreapta şi în stînga, daruri costisitoare. Lucru absolut de neimaginat anterior, colegul meu începu să-şi neglijeze obligaţiile profesionale, slujba de administrator financiar intrînd pe un făgaş secundar în raport cu prestaţia sa de naş. Universul dădea semne de descompunere şi, ca atare, într-o bună zi, cu privire încercănată şi nevastă înfricoşată (femeia tresărea nebuneşte la primul zbîrnîit al telefonului), directorul hotărî că aşa nu mai mergea şi că piciorul trebuia pus, de urgenţă, în prag. Ce să spui însă plauzibil atunci cînd refuzi pe cineva care te roagă să-i fii naş? Că nu ai bani? Nu funcţiona, toţi îi jurau că nu e nevoie de nici un leu, iar apoi, la eveniment, el s-ar fi simţit prost şi ar fi plusat cu mult mai mult decît ar fi făcut-o dacă ar fi acceptat normal, în faza iniţială. Că nu ai timp? Nici o problemă, părinţii aşteptau oricît – şi treizeci de ani, dacă era nevoie (la rigoare, îşi puteau boteza copiii la vîrsta adultă, ca primii creştini, doar „să fie de acord domn’ derector!“). Cuplurile, şi ele, cu siguranţă, erau gata să trăiască în concubinaj pînă „va găsi domn’ derector vreme pentru năşire“. Că nu ai chef? „Vai, domn’ derector, nici măcar pentru noi?“, auzea deja Victor replicile tremurate de plîns şi vedea, anticipator, feţele umbrite de obidă.

Pentru un asemenea refuz delicat trebuia invocat un motiv la fel de delicat. Mai întîi, colegul meu declină cîteva solicitări de botezuri şi cununii, susţinînd că se afla în divorţ cu soţia şi că, implicit, nu ar fi bine, nici spiritual, nici social – pentru un copilaş sau doi tineri însurăţei –, să intre în lume sub astfel de auspicii. Ulterior, realiză că scuza nu va funcţiona. Un potenţial cumătru îi atrase atenţia că divorţul nu ar fi o problemă, din moment ce o doamnă vedetă din Bucureşti, Gabriela Cristea pe numele ei, botezase nu de mult un pruncuţ, împreună cu soţul rugbist, de care se despărţise cu mult tam-tam. Aşadar, Victor trecu la planul B: schimbarea religiei. Zise tuturor că a trecut la catolicism. Existau totuşi, şi aici, numeroase fisuri. Năvăliră pe el mulţi catolici pentru a-i cere năşirea, iar ortodocşii se arătară dispuşi să ceară dispensă de la părinte pentru a beneficia de un naş catolic. Victor simţi, de aceea, că venise clipa să-şi testeze limitele. Anunţă peste tot că s-a pocăit. Trecuse, afirma el, la neoprotestanţi. Surpriză! Răsăriră alţi şi alţi solicitanţi de „înrudire“ duhovnicească, pregătiţi să se pocăiască, doar pentru a se afla „în preajma lui domn’ derector“. Îl sunase şi socrul său (întîmplător, preot de parohie rurală!) care îi şuierase în receptor: „Băiete, am auzit că ai trecut la sectari şi faci prozelitism. Bagă-ţi minţile-n cap, că io nu-mi las fata pe mîna lui Veliar!“ Exasperat, Victor decise să joace totul pe o singură carte. Se dădu musulman şi, cu privire încrîncenată, le ceru tuturor să-l lase în pace. O vreme fu linişte şi colegul meu crezu că, în sfîrşit, descoperise elixirul izolării. Apoi, într-o dimineaţă frumoasă de toamnă, secretara îl sună pe interior şi îi zise cu voce impacientată: „Domnule director, au venit doi domni care vor să vă vorbească urgent. Sînt de la SIE ori SRI…“ Bărbaţii intrară în birou şi, după cîteva politeţuri artificiale, unul dintre ei îi spuse abrupt: „Domnule director, ne aflăm aici pentru a discuta afilierea dumneavoastră la celula teroristă, de tip islamic, existentă pe teritoriul ţării noastre încă din anii ’90. Înainte de a răspunde, vreau să vă atenţionez că gestul conlucrării sincere cu noi vă va feri de repercusiuni legale şi vă va face eligibil pentru un program de protecţie a martorilor.“

Directorul se ridică în picioare cu aer mohorît. Întinse deodată braţele spre tavan şi urlă din toţi rărunchii: „Allah Akbar!“

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.