EDITORIALE ȘI OPINII

Am sunat la uşa lui Cristi, amicul meu din copilărie, destul de îngrijorat. Un prieten comun îmi spusese despre el lucruri înspăimîntătoare. L-ar fi văzut, cu expresie delabrată, oprind necunoscuţi în plină stradă şi punîndu-le întrebări bizare.

Unele creaţii lexicale din limbajul popular şi familiar ajung surprinzător de repede să fie acceptate de uzul standard. De obicei, rolul de intermediar e jucat de mass-media, care recurge la cuvinte pitoreşti ca mijloc de captare a atenţiei: pentru a trezi curiozitatea celor care nu le cunosc şi simpatia celor care le folosesc curent.

La nimic, dacă e să ne uităm peste umăr, îndărăt. Evident, intenţia e minunată. Realizarea riscă să fie conform tradiţiei. Încă de cînd făceam eu şcoala, vremea Nadiei, apoi a lui Vasile Stîngă şi Hagi, educaţia fizică – sportul, cum îi ziceam – era văzută ca o materie auxiliară, un moft barbar.

„Într-o ţară ca a noastră, unde cînd afirmi ceva, nu ţi se cere şi dovezi, unde spiritul public nu are nici un element serios de control mai ales asupra luptelor ivite pe tărîmul ştiinţei de stat, reaua credinţă este de multe ori o bună temelie pentru clădirea unei frumoase reputaţiuni."

… şi cu burta goală. Aşa îmi spunea, acum vreo şase luni, un funcţionar european, nu spun cine, becher, foncţie-naltă. Era vorba despre anunţata schimbare de macaz în privinţa politicilor energetice agreate de Uniune şi de (re)orientarea spre producţie, producţie, producţie.

Zilele trecute, în mijlocul unei emisiuni radio, colegul meu, Cristian Pîrvulescu, mi-a pus o întrebare care, pe moment, m-a lăsat cu gura căscată, iar după aceea m-a pus pe gînduri: cum se vede politica românească actuală din perspectiva sociologiei?

Din cînd în cînd, televiziunile noastre de talk-show – numite şi „de ştiri“ – se opresc, pentru o clipă, asupra ameninţărilor venite dinspre Moscova la adresa Ucrainei şi a Moldovei. Se insistă pe aspectul spectaculos – e interesant cînd Moscova se încruntă... –, dar tabloul general rămîne în ceaţă.

Muzica din timpuri medievale nu mai vorbeşte sensibilităţii noastre. E bună, cel mai adesea, de decor sonor în vreun castel cu turişti, iar în magazinele de muzică e privită ca o curiozitate agreabilă. E de bonton să te dai un pic în vînt după ea.

Norişori însoriţi pe cer. Duminică la Bucureşti, încă o după-amiază limpede şi lină, cu străzile goale, ca în copilăria mea. Cîţi nu sînt pe drumul de întoarcere din „vichend“ – în Bulgaria, reşedinţele secundare poartă numele de vichendiţa – sînt adunaţi în Centrul Vechi, unde m-a adus plimbarea.

Pe coperta cărţii Timişoara sub asediu. Jurnalul feldmareşalului George v. Rukawina (aprilie – august 1849), cu prefaţa şi traducerea istoricului Rudolf Gräf, apare reprodus un monument ciudat, sub care stă scris: Franz Josef der Erste.

După grozava biografie a tenismanului Andre Agassi, aceeaşi editură Publica a tradus în româneşte şi povestea marelui şi veşnicului său rival – Pete Sampras. O carte scrisă de Sampras împreună cu jurnalistul Peter Bodo, redactor-şef al revistei Tennis, tot aşa cum Agassi şi-a scris povestea împreună cu jurnalistul J.R. Moehringer, deţinător al premiului Pulitzer.

Scriam săptămîna trecută, la această rubrică, despre caznele bunului samaritean şi mi-am amintit de un text mai vechi de-al lui Andrei Pleşu, intitulat Despre bunătate. Spunea acolo autorul că a fi bun, pe meleagurile carpato-danubiene ale prezentului, este practic o cvasiimposibilitate.

Un clip publicitar recent lansează un nou tip de biscuit, evocînd, cu destulă autoironie, toposul mîndriei naţionale jignite: „Ne-au luat oina, sportul nostru naţional...“ Ideea nu e rea, pentru că utilizează ceea ce un site specializat numeşte, cu umor de data aceasta involuntar, „asocierea identitară român – oină“ (oina.ro).

În prima zi de lucru a Parlamentului de la Chişinău trebuia să se întîmple o Revoluţie de catifea. Cel puţin, asta promisese Vladimir Voronin de-a lungul verii. Revoluţia a fost însă cam fîsîită – motiv pentru care probabil nici nu aţi auzit de ea: nu a făcut de o ştire în afara Moldovei.

Cîteva bijuterii mateine. Sub pecetea tainei: „divina ţaţă“ Masinca Drîngeanu, „tînără, frumoasă, chiabură“. „Farmecul deosebit al femeilor sterpe.“ Remember: „înfloritele lor desfătări“, „noapte de catifea şi de plumb“, „solzii graşi ai apei leneşe“, „biciuind întunericul cu mînuşi albe“, „a perdelui trecutul“ (a-l ascunde).

Democraţia se învaţă. Aşa ne învaţă De Tocqueville, un francez care, la începutul secolului al XIX-lea, ajunge să călătorească în America şi să se… mire. Mirările lui, puse pe hîrtie, au devenit, în timp, una dintre cele mai faimoase şi utile lucrări pentru oricine vrea să înţeleagă pe ce lume se află, dacă trăieşte într-o democraţie liberală modernă.

Cîteva sondaje de anul acesta (CCSB, IMAS, INSCOP Research) au făcut publice o serie de date interesante despre biserică şi credinţă la români. Rezultatele au înfierbîntat puţin spiritele, apoi şi-au ocupat locul lor tăcut în arhiva neglijată a cunoştinţelor despre societatea românească.

„Nu aştepta de la ei viziune. Zilnic sînt prinşi în rezolvarea unor chestiuni punctuale – unele dintre ele de ordin personal – şi sting incendii mărunte. Nu mai au timp pentru lucrurile mari, nu sînt oameni de stat. Nu ştiu şi nici măcar nu au timp să fie. Şi nici n-au timp să înveţe.“

Există teme care se înnobilează prin abordare. Poate că bătrîneţea n-ar fi atît de interesantă pentru mine zilele acestea, dacă domnul Pleşu nu ar fi vorbit despre ea. Nu vreau să fiu nepoliticos, aşa că mă grăbesc să precizez că nu declar lipsa de interes pentru bătrîni, ci pentru subiectele bătrîneţii şi ale îmbătrînirii, în sine.

Cum mergi pe Calea Victoriei spre Palatul Regal (pardon, Muzeul de Artă), la colţul din dreapta intersecţiei cu Ştirbei Vodă, peste drum de Athénée Palace, este un bloc pe locul căruia au fost, pe rînd, hotelurile Orient şi Splendid.

La prestigiosul Festival de muzică barocă de la Ambronay, lîngă Lyon, William Christie şi Les Arts Florissants au avut, în septembrie 2009, un triumf cu oratoriul lui Händel, Susanna. A, da, ştiu interpretarea, o auzisem cu patru zile înainte, la Festivalul Enescu.

La 200 de ani de la naşterea lui Richard Wagner, în programul Festivalului „George Enescu“ a fost inclusă tetralogia Inelul Nibelungilor, considerată cea mai spectaculoasă operă muzicală a tuturor timpurilor. Tetralogia nu s-a mai cîntat integral la Bucureşti de multe decenii, nimeni nu pare să ştie exact cîte.

Am văzut, de-a lungul vieţii, atît de mulţi buni samariteni suferind de pe urma propriilor impulsuri altruiste, încît mă întreb, uneori, cu toată seriozitatea, dacă existenţele noastre nu stau sub semnul ironiei mai mult decît sub oricare altul?

După o lungă tăcere, posturile noastre de televiziune au început – fie pentru a reflecta schimbarea de poziţie a patronilor, fie dintr-o uşoară îngrijorare concurenţială – să ofere imagini şi comentarii asupra manifestaţiilor şi a marşurilor de protest din ultimele săptămîni.

"Să nu-i credem pe nemţii noştri mai şmecheri decît cei originali. Şi-apoi, cu doar o comunitate sau două germanofile, mişcîndu-se natural printre manele, e greu să ai spor. E varianta Ahile pe invers (în sensul călcîiului). Sîntem buni, cu condiţia ca toate astrele să se alinieze fix cînd ridicăm noi ochii spre cer."

Citatele care urmează sînt ale unor cetăţeni români, participanţi la cîteva focus-grupuri. Urmează să apară într-un raport de cercetare. Iniţial, doream să includ o analiză a lor, dar m-am răzgîndit – cred că vorbesc de la sine.

Săptămîna trecută, am semnalat urmele lăsate de „modernitatea“ socialistă în memoria oraşului: progresele chimiei, universul muncii şi al tehnologiei, armata, şcoala, familia. Astăzi, unghiul inventivităţii edilitare se lărgeşte spectaculos: intrăm în domeniul ştiinţelor naturii, al eticii şi al metafizicii.

„Porcule-măgarule, Ghiţă bucătarule!“ Habar n-am care este originea cimiliturii cu pricina. O aud printre copii, şi-o cîntă unul altuia destul de des. Pare-se că primeşti gratulaţia respectivă în cazul în care ai făcut o şmecherie, ai încălcat vreo dispoziţie „a lu’ Doamna“ (învăţătoare) sau nu vrei să respecţi regulile de la leapşa.

Imaginile cu maidanezi fioroşi arătîndu-şi colţii, pe care televiziunile ni le pun în buclă de dimineaţa pînă noaptea, sînt o metonimie a societăţii româneşti actuale; ele vorbesc mai mult despre noi decît despre ei. Să ne înţelegem de la început: nu despre maidanezi vreau să vorbesc aici!

Mişcarea de protest faţă de Proiectul minier „Roşia Montană“ a obţinut un prim succes notabil, după ce demonstraţiile au atins un nivel maxim duminică seara. Circa 10.000 de manifestanţi (potrivit unor estimări moderate) au mărşăluit pe bulevardele din Bucureşti.

Din cînd în cînd, îmi place să deschid la întîmplare o anume carte şi să citesc pagina care mi se deschide sub ochi. Cu unele cărţi, mă port aşa din dragoste. Le iubesc atît de mult, încît simt nevoia să le mîngîi uneori şi o fac în acest mod.

Un mare bucureştean care-şi are bustul în mijlocul Budapestei! Îl chema, este adevărat, Szathmari. Sau – cum îi plăcea să semneze, cu sugestia de înnobilare – Carol Popp de Szathmari, ca pe coperta albumului bilingv, româno-englez, publicat anul trecut, cînd au fost şi două expoziţii închinate acestui personaj.

De cîţiva ani, există Presseurop.eu. Mi se pare o idee simplă şi foarte eficientă: se preiau articole din presa care apare în fiecare dintre ţările membre UE şi se traduc în zece limbi – engleză, franceză, spaniolă, portugheză, germană, polonă, română, italiană, cehă, olandeză.

Madam Florea de la 3 îşi scoate cîinele de companie la plimbare de cîteva ori pe zi. De fapt, şi stăpîna, şi căţelul stau mai mult pe-afară decît prin casă. Măcar la una dintre ieşirile zilnice, bătrînica are cu ea şi ceva resturi de mîncare pentru „fraţii“ vagabonzi ai răsfăţatului ei Bubico.

„Traversam strada la Universitate şi, cînd s-a făcut verde, fără să-mi dau seama, m-am închinat, plin de cucernicie şi cu adînci plecăciuni, la semafor, stîrnind chicotelile unor studente care veneau din sens opus şi tresărirea vizibilă a unei bătrîne ce se pregătea să păşească pe stradă alături de mine.“

Cu cîteva săptămîni în urmă, din lipsă de subiecte şi mai ales din dorinţa de a umple timpul de emisie, evitînd teme de actualitate mai complicate, aproape toate posturile de televiziune zise „de ştiri“ au găzduit discuţii nesfîrşite, inutile şi de cele mai multe ori superficiale, despre alegerea regelui/regilor romilor.

Nu m-am băgat în pugilatul de pe margine pentru că mi se pare uşor indecent cum, la fiecare manifestaţie, ba chiar la orice întîmplare din piaţa publică (în sens generic) apare liota de analişti spărgători de seminţe, care nu au altă preocupare decît să explice ei poporului ce se întîmplă cu adevărat acolo.

Deunăzi, am văzut, din fuga maşinii, un nume de stradă banal în aparenţă, dar, totuşi, misterios: strada Vaselor. De ce s-ar numi aşa o stradă oarecare, printre blocuri? Cum poate să-i vină în minte unui edil să boteze o stradă, strada „Vaselor“? Ce fel de vase? Şi de ce nu orice altceva?

Roşia Montană este un subiect destul de vechi, trecut prin mai multe guverne, care au jucat şi continuă să joace, cu rîndul, rolurile poliţistului bun şi pe cel al poliţistului rău. Actualul Guvern este considerat de poliţistul cel bun nu doar incompetent şi corupt, ci şi laş.

Întotdeauna am zis că merită să te uiţi cîteodată în dicţionar, chiar dacă sensul unui cuvînt îţi pare binecunoscut, clar, indubitabil. Aşa se întîmplă să aflu că pîrloaga, în mod curent descrisă ca fiind un teren lăsat de izbelişte, a pagubă, nu este altceva decît o necesară etapă în complicatul flux tehnologic agricol.

Este foarte greu de spus care va fi pînă la urmă soarta Proiectului „Roşia Montană“. Dar protestele de stradă izbucnite la sfîrşitul săptămînii trecute pot prevesti schimbări importante la scara întregii societăţi.

Trecerea lui Vladimir Ghika printre Fericiţi a fost un bun prilej (al cîtelea?) de meditaţie asupra caracterului straniu, comic uneori, incomprehensibil cel mai adesea, al întîlnirii, la ocazii, a Cerului cu pămîntul românesc.

Astăzi am să fiu spicuitor în ogor vecin... Subiectul se potriveşte cu rubrica la care scrie de obicei prietena mea Cristina Vintilă-Ghiţulescu, pe care o citesc întotdeauna cu plăcere. Interesul care, în ultima vreme, s-a trezit cu privire la ţigani m-a îndemnat să redeschid un vechi dosar din fondul Kogălniceanu al Bibliotecii Naţionale.