Paris: Festivalul francofon metisat

– România, invitată de onoare: „Etat d’âme, hérisson...“ –

O sintagmă căzută oarecum la întîmplare, în timpul discuţiei avute cu Louis Héliot, consilier cultural, şi Pierre Vanderstappen, consilier literar, la nici un metru de Centrul Wallonie-Bruxelles din Paris. Eram în Place Pompidou, vizavi de centrul muzeal cu acelaşi nume, într-o după-amiază însorită, dar în care, chiar fiind foarte aproape de spaţiul dedicat artei generoase şi universale a lui Constantin Brâncuşi, nu puteai, totuşi, să nu te întrebi dacă nu este o coincidenţă. Cea de-a 22-a ediţie a Quinzaine du cinéma francophone – Festivalul francofoniei metisate, are România drept invitat de onoare, între 9 şi 19 octombrie şi, de fapt, evenimentul are loc într-o atmosferă ciudată, dată de actualităţile care curg asemenea otrăvii de la Radio şi Televiziune: români, romi, Schengen, în paralel cu excelenţe artistice. Discuţia avea să curgă inevitabil şi spre asta, dar...

Organizaţi deja a 22-a ediţie a acestui festival unic. Şi propriu doar Centrului Cultural Wallonie-Bruxelles din Paris...

Louis Héliot: Partea francofonă a Belgiei are o vocaţie importantă în cadrul francofoniei, cea de a o face să trăiască. Francofonia, simplu partaj al limbii franceze, dar şi o punere în comun a anumitor valori. Mai ales democraţia, dar şi excepţia culturală, de care vorbim nu de mult timp şi nu de la începuturile festivalului: a-l înţelege pe celălalt, în diferenţele sale, specificităţile sale, limba sa... Deci, efectiv, Quinzaine du cinéma francophone et métissé, dar nu uinzaine du cinéma en français! Fiecare film provine din diferite ţări francofone, dar fiecare este distribuit în limba lui, şi asta reprezintă pentru noi respectul specificităţilor culturale, lingvistice. Un fel de a-l înţelege şi de a-l accepta mai bine pe celălalt. Ni s-a părut normal ca acest festival să aibă loc la Paris. Pentru că nu există nici un alt festival de o asemenea amploare, care să cuprindă şi literatura, muzica, cinematograful, care să pună astfel în valoare culturile francofone diferite.

În fiecare an aveţi o ţară invitată. România este o premieră?

L.H.: Încercăm să punem în valoare, în fiecare an, o ţară membră a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei. Anul trecut a fost Republica Democratică Congo, anul acesta este România, dar nu în premieră, se întîmplă pentru a doua oară în 22 de ani. Prima oară a fost cu ocazia summit-ului mondial al francofoniei, de la Bucureşti, în 2006.

Deci reveniţi, după şapte ani, la România. O coincidenţă datorată succesului noului val al cinematografului românesc?

L.H.: Deschiderea unei delegaţii Wallonie-Bruxelles la Bucureşti, de către Federaţia Wallonie-Bruxelles, imediat după episodul 2006, a permis intensificarea relaţiilor diplomatice, politice, culturale, sociale, în învăţămînt, dintre regiunea noastră şi România. Faptul că România a fost invitată de onoare la Salonul de carte de la Paris a contribuit într-un fel, este adevărat. Se vorbeşte despre noul val al cinematografului românesc de vreo zece ani deja, dar el devine din ce în ce mai important. Deci ne-am zis că, dacă tot sîntem într-un an între două summit-uri, am putea foarte bine să revenim la România, fără a fi obligaţi să o facem. În anii cînd se organizează summit-uri, punem sistematic ţara-gazdă ca invitat de onoare. Dar acum, ne-am decis la România şi pentru că există o ofertă culturală care merită să fie valorificată, avem şansa de a avea spaţii de desfăşurare atît de diferite, cu o librărie, o sală de spectacole, un cinema, dar şi pentru că am avut cu noi entuziasmul delegaţiei de la Bucureşti. Pentru a arăta felul în care România şi Wallonie-Bruxelles colaborează în interiorul francofoniei.

Relaţia Belgia – România trece de moştenirea artistică, cea a fraţilor Dardenne, care au influenţat mult creaţia unui Cristian Mungiu, de exemplu. Vorbim de finanţări, de sprijin, de coproducţii. Este o tradiţie belgiano-română specifică?

L.H.: Nu numai. Este adevărat că există o adevărată voinţă din partea producătorilor noştri valoni şi din Bruxelles de a face cunoscute contactele pe care le au cu realizatorii români. Dar aceste acorduri s-au extins acum la Brazilia, Germania, Spania, Maroc, Tunisia, Québec, chiar China. Încercăm să avem, cu aceste ţări, acorduri bilaterale strînse. În ceea ce priveşte ţările din Est, relaţia este mai evidentă cu România, decît, de exemplu, cu Bulgaria. Poate şi din cauză că organizarea etatică, cu Centrul Naţional al Cinematografiei, seamănă cu sistemul nostru. Belgia şi regiunea Wallonie-Bruxelles ameliorează această relaţie şi în cadrul imaginii pe care o proiectează în afara ţării. Cînd vedem că fraţii Dardenne participă la producerea filmelor lui Mungiu şi că această colaborare nu se opreşte aici, la aceşti trei mari cineaşti, ci merge spre alţi confraţi, în acelaşi timp, pentru noi devine o onoare faptul că putem începe festivalul cu filmul care a primit Ursul de Aur la Berlin, anul acesta – Poziţia copilului, de Călin Peter Netzer, film care va ieşi pe marile ecrane franceze doar la începutul anului 2014. Deoarece cel de-al doilea film al lui Radu Jude, Toată lumea din familia noastră, este programat pe marile ecrane din Hexagon la începutul lunii octombrie, pentru noi este o ocazie de a proiecta primul lungmetraj al regizorului – Cea mai fericită fată din lume, ca şi scurtmetrajele sale. Am programat şi două filme inedite, cel al lui Tudor Giurgiu (pentru că îmi place să rămîn fidel bunilor regizori...) – Despre oameni şi melci, şi Ion de Olivier Magis. Şi îl vom avea ca invitat, în persoană, pe Dan Chişu. Important pentru noi e faptul că festivalul este dedicat filmelor care provin din mici structuri independente, dar care aparţin unor regizori implicaţi în mari festivaluri din România: Radu Jude, în NexT şi Festivalul Dilema veche, de exemplu... Primim, deci, la Paris, în persoană sau pe ecrane, regizori care nu sînt doar simpli artişti, ci artişti implicaţi în viaţa Cetăţii.

Aveţi şi cîteva dezbateri literare în program, şi chiar un concert de muzică clasică, pe 8 octombrie: Béla Bartók, Leos Janácek, George Enescu... Este întîmplător?

Pierre Vanderstappen: Încercăm să organizăm de fiecare dată o parte dedicată actualităţii culturale din jurul ţării invitate, chiar dacă rămînem focalizaţi pe cinema. Am programat, astfel, două întîlniri literare, una cu Matei Vişniec, dramaturg cu care am avut deja o primă colaborare, dar pe care l-am regăsit la Salonul de carte de la Paris, în martie trecut. Nu vom vorbi doar despre opera sa dramaturgică, foarte cunoscută şi datorită Festivalului de la Avignon. Vom aborda poeziile, romanele în jurul unei teme generoase: „Genuri literare, iubirile mele!“ Vişniec este o importantă figură culturală românească, dar şi franceză. Am dorit să avem această personalitate puternică încă din seara de deschidere.

În schimb, nu vom putea urmări în timpul festivalului nici o ecranizare – o specialitate a cinematografiei româneşti, foarte mult timp!

L.H.: Nu de data aceasta, dar am avut, în schimb, în 2006. Am decis astfel pentru a mai distruge un pic ideile preconcepute, tabuurile, pentru a arăta că, tocmai, cinematograful românesc de azi este un cinema viu, care nu are neapărat nevoie să caute inspiraţia în paginile operelor literare, care se hrăneşte din situaţii, din viaţa cotidiană, fie că este vorba de burghezie, ca în Poziţia copilului, sau de clasa muncitoare, pentru Despre oameni şi melci. Vrem să arătăm, de fapt, diversitatea societăţii româneşti, văzută prin prisma producţiei cinematografice actuale.

Şi nimeriţi, astfel, în plină actualitate românească: festival cultural, evident, dar care prezintă fragmente de realitate cotidiană. Credeţi că aceste filme îi vor ajuta pe francezi şi pe francofoni să-i înţeleagă mai bine pe români? Nu sînt comedii...

L.H.: Da şi nu. Despre oameni şi melci are o parte amuzantă, dar aduce în dezbatere, în acelaşi timp, o problemă economică, politică, crucială. Pe care o simţim, dar nu o acceptăm imediat. Anul viitor vor avea loc alegeri europene, deci, gîndind european, putem concepe oare că „sperma unui român este mai puţin valoroasă decît cea a unui student danez“? Este, între altele, o frază „cult“ din film. Dincolo de aspectul artistic, cultura poate fi o oglindă a situaţiei actuale dintr-un stat european. Apoi, noi ne-am fixat cîteva obiective. Unul profesional: două dintre filmele prezentate nu au încă un distribuitor în Franţa, iar noi am vrea să le găsim. Apoi, întorcîndu-ne la dezbaterile literare, vrem să le facem cunoscute pe cele trei scriitoare. Vrem ca, la final, alte festivaluri să aibă dorinţa de a le face cunoscute. Iar dacă, în plus, publicul va avea o privire diferită asupra românilor este cu atît mai bine.

P.V.: Este adevărat că toată programarea culturală se face în funcţie de o singură dorinţă – de a avea o adevărată bogăţie culturală, ca programul să fie cît mai bogat posibil. Pînă la urmă însă, fatalitatea îşi spune cuvîntul şi vor exista cu certitudine întrebări politice, sociale... Pentru cea de-a doua întîlnire literară, belgianca Chantal Deltenre, îşi va prezenta cartea pentru a cărei scriere a fost pînă la Snagov – La maison de l’âme. Este antropolog şi, deci, descrie cu ochi de cercetător un trecut care se amestecă cu noile situaţii de derivă a urbanizării. Romanul său are puncte comune cu cel al Lilianei Lazăr – Terre des affranchis, care descrie, şi ea, satul său natal. Poeta Doina Ioanid este tradusă deja în flamandă, are şi un editor francofon. Demersul ei este diferit, autobiografic, dar aflăm, în continuare, o mulţime de lucruri despre România. O poezie din care decurge o stare de spirit: état d’âme, hérisson. Cam ca sufletul românesc. Este un suflet cald, apropiat, dar care, cînd caută să se apropie de semenii săi, înţeapă şi se retrage, involuntar. Trei femei, deci, pe care vrem să le valorizăm, pentru că – nu-i aşa? – femeile rămîn, totuşi, minoritare în producţia culturală. 

interviu realizat de Iulia BADEA-GUÉRITÉE, editor Presseurop.eu